vineri, 14 ianuarie 2011

6 săptămâni

6 săptămâni

Ne facem mari..., gata și lăuzia. Azi, Unghiuță împlinește 6 săptămâni, iar mama lui a scăpat oficial de eticheta de lăuză.
Copilul nostru se schimbă, în fiecare zi văd cum crește. Dintr-un ghemotoc mai tot timpul adormit (chiar și atunci când mânca) s-a transformat într-un copil. Un copil frumos și dulce, care comunică în diverse feluri. Zâmbește și râde, gângurește, apucă diverse chestii (deocamdată, doar lucruri moi, gen buza lui tati, tricoul meu, degetele oricui i le întinde, propria puță, păturica, etc) și fiecare gest are o semnificație anume: nu pleca, mă doare burtica, sunt obosit, am chef de joacă, etc.

Când se trezește și îi e foame (adică, întotdeauna) scoate niște sunete în genul unor mârâieli prietenoase. Dacă nu intervin prompt, încep strigătele de luptă, mârâiala devine amenințătoare. Dacă nici așa nu mă convinge să mă mișc mai repede, plânge. Apoi urlă. Deci, mă mișc repede! :) Adoră să stea în fundul gol. Recent, tati i-a instalat o bară cu jucărele deasupra măsuței de înfășat. Și să vezi de-atunci chiote, gângureli și veselie, în patru: Unghiuță, hipopotamul albastru, hipopotămița galbenă și mingiuța. Îi place mult apa, la baie nu zice nici pâs, chiar dacă e mai obosit, înfometat sau dacă îl doare burtica. Și îi mai place masajul de după baie, specialitatea lui tati, care insistă mai ales pe spate, la ceafă, “la greabăn”, în timp ce Unghiuță mormăie și oftează mulțumit... Adoră să stea în brațe, în poziție cât mai verticală, iar culcatul pe burtica mea sau pe a lui tati (că-i mai lată, sîc!) este principala armă în lupta cu urâcioșii de colici. Iși iubește bunicii. Deja le cunoaște vocile și cred că le asociază cu sentimentul de răbdare și răsfăț infinit... ;) Și îi place mult afară, de la început a fost foarte liniștit la plimbare. Mai nou, cercetează cu ochișori curioși și atenți cerul și tot ce mai poate vedea din landou. Astăzi, cadoul pentru cele șase săptămâni împlinite a fost prima lui plimbare în parc. Și, desigur, marea lui iubire este mâncarea, mai precis sânul meu. La țâță îi trece și foamea, și setea, și agitația, și durerea de burtică, mai uită și de colici... Știam că e important să alăptezi, dar nu știam că e ATÂT de important. Mă bucur enorm că am tras de mine până la limită și înapoi să nu renunț atunci, în primele zile după naștere, când doare de leșini și când ai impresia că nu vei reuși în veci.
Nu-i place să stea singur. Deloc! Dacă nu doarme e musai să stai cu el: să te joci, să-i cânți sau să-i povestești câte-n lună și-n stele.

Este foarte atent la tonul pe care-l folosești, mai ales cu mine. Zilele trecute, în timp ce-i dădeam să mănânce, vorbeam la telefon cu o prietenă. Îmi spunea nu-știu-ce care m-a scos din sărite și am devenit mai rece. Deși Unghiuță părea că suge în somn, a deschis ochii, s-a oprit din supt, a devenit foarte atent, s-a încruntat și a-nceput să plângă. I-a trecut imediat ce i-am vorbit pe tonul cald, obișnuit.
Suportă greu ștersul ochilor și curățarea nasului. Uneori, îl mai păcălim să nu plângă, dar nu ne iese mereu. Și nu-i place să aștepte, vom avea probleme serioase cu educarea răbdării... Nici ceaiul nu-i place. Acum, de milă, de silă mai bea, dar în primele zile lua două guri, până îi simțea gustul, se prindea că nu e lapte, ridica brusc mânuțele deasupra capului și scotea un sunet ascuțit din gât, ca și cum s-ar sufoca... Doar că nu striga “săriți!!! m-a otravit!!!”
Cât despre mine... aceste șase săptămâni au fost o revelație. Ne-am dorit imens acest copil, dar eu una habar n-aveam ce mă așteaptă. Cred că niciunul dintre noi nu are idee până când vine copilul... Au fost cele mai minunate și mai împlinite săptămâni, dar și cele mai epuizante. N-am fost ever atât de obosită, deși, pe vremuri, am stat și în spital odată, cu diagnosticul “epuizare”. Ceea ce mă uimește este cum reușesc să găsesc resursele fizice de a contiuna, la o medie de 4-5 ore dormite, din 24. Și alea cu pauze! Oricum, simt că Unghiuță m-a transformat total. În primele zile îmi doream enorm să ies din casă, chiar și 10 minute, să fac ceva doar cu mine însămi, exclusiv pentru mine. Cred că mă simțeam cumva prizoniera copilului, mă simțeam complet acaparată. Lucrurile s-au schimbat în noaptea în care odrasla a avut prima criză serioasă de colici, pe la 2 săptămâni, cred. Atunci am știut că aș face orice ca să nu-l mai văd chinuindu-se. Cred că abia atunci am început să conștientizez că, cel puțin temporar, noi doi trăim într-un soi de simbioză. O simbioză pe care am ajuns s-o iubesc, e minunat să te simți atât de... indispensabil. Cred că de aici și resursele nelimitate de energie dedicate grăsunului. Sigur, am și momente în care sunt pe punctul de a ceda, dar îmi spun mereu că timpul trece oricum prea repede și că niciodata nu voi mai trăi ziua în care fiul meu a împlinit 6 săptămâni, de exemplu. Va veni (prea) repede și vremea când brațele mele nu vor mai reprezenta locul ideal de cuibărit pentru el și atunci știu că am să regret scurtele răgazuri în care îl las în grija altcuiva... Pentru moment însă, copilărim împreună și e... grozav!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu