marți, 25 octombrie 2011

Tânărul din Tineretului


Duminică a fost "zi de pisici". Adică am stat toți trei, chiar patru pe alocuri, mai toată ziua împreună. Am vrut sa mergem la zoo, dar Andrei a dormit la prânz mai mult decât am preconizat (asta ne bucură, nu mai batem planuri în cuie de ceva timp) astfel încât am ajuns în Parcul Tineretului. Chiar dacă este destul de aproape de casă, a fost prima dată cand am ajuns acolo cu copilul, noi obișnuind să mergem în Carol.
Mi-a adus aminte de ieșirea din primăvară din Carol. Răcoare afară, parcul aproape gol, noi trei (Chiftea a trebuit să rămână acasă pentru că nu este o perioadă foarte bună pentru el, ce să spun, se îndrăgostește repede).
Am stat în căruț aproape 10 minute ceea ce poate fi considerat un record pentru ultima perioadă, după care am mărșăluit tot timpul.
Încălzirea ne-am făcut-o într-un loc de joacă foarte drăguț, dar pustiu. În ultimul timp Andrei este foarte sociabil și îi place să se ducă la, sau mai ales peste alți copii din locurile de joacă.
Cu acestă ocazie am inaugurat și hamul pe care nu l-am mai folosit până acum. Între noi fie vorba, la înălțimea mea, nu este nicio afacere, pentru că tot cocoșat trebuie să stau. Singurul avantaj este că îi dă piciului încredere în capacitățile sale de deplasare, independent de mâinile noastre de care se susține de obicei.
După încălzire am trecut la activitatea propriuzisă. Astăzi sportul ales a fost maratonul. Am mers aproape toată aleea principală (doar dus), el foarte hotărât, noi mai "în vârstă", cu schimbul. Eu și cu Mami am mai încercat să-l luăm în brațe, poate a obosit băiatul, dar chestia asta aducea un val de proteste mai ceva ca în Grecia, astfel încât mersul a fost aproape continuu. Ne-am oprit doar pentru că un dog german a stârnit un stol de ciori și acest lucru ne-a atras atenția definitiv și irevocabil. În ultimul timp Andrei este fascinat de păsări, de toate dimensiunile și culorile, le urmărește foarte atent, mai ales în zbor. Dacă le prinde de la decolare este și mai fericit și le încurajează cu chiote.
După maratonit și păsărit ne-am întors acasă. Era atât de obosit fizic încât nici măcar nu ne-a udat din cap până-n picioare la baie și odată pus în pătuț a adormit în 30 de secunde. Nici noi nu am rezistat cu mult mai mult.

Așa ne-am jucat...











Așa ne-am plimbat




Pasările!!!











duminică, 23 octombrie 2011

Ordinea cuvintelor




Primul cuvânt, după cum a profețit tatăl copilului, a fost “Tea”, de la Chiftea, rostit pe la vreo 7 luni. În câteva zile s-a transformat în “Hi-tea”, sacadat, cu prima silabă pronunțată pe expirație profundă, cu ochi luminoși și zâmbet laaarg!
La scurt timp a apărut al doilea cuvânt, “Ta-ta”, tot sacadat, dar fără legătură cu ta-su, cel puțin aparent. Abia pe la 9 luni a început să-l rostească în legătură cu tata. De-o vreme (de când ne-am mobilizat să punem poze în rama foto digitală) se zgâiește la imagini și turuie fericit “ta-ta-ta-ta” când vede poza cu tati împingându-i căruțul astă iarnă, prin zăpada din parcul Carol.
A urmat “A-pa”, apoi “Apa”, clar, rotund, în legătură evidentă cu lichidul care-l bucură în orice formă, mai puțin când trebuie să-l bea. “Apa” la baie, “apa” când îl spăl pe mâini, “apa” când ne vede/aude pe noi spălând vase, “apa” la fântâna din parc, “apa” când ar vrea cănuța lui, dar nu ca să bea, ci ca să ciupească tetina și să stropească peste tot în jur...
Îi plac mult câinii, de orice fel. Pe stradă se răsucește în cele mai ciudate poziții ca să-i urmărească trecând pe lângă noi. Chiuie și dă frenetic din mâini dacă se apropie vreunul de căruț, sau schimbă direcția urmărindu-i, dacă-i “liber”. Mai întâi zicea uneori “Tea” și câinilor pe care-i vedea pe stradă. Apoi, de pe la 8 luni și ceva, spune “ ‘Am” pe diverse tonalități.
Pe la nouă luni, după ce învățase să facă pa, a început să mimeze că spune pa. Adică făcea din buze tot ce trebuie, numai că nu-i ieșea nici un sunețel :D. A renunțat între timp, așa că “pa” rămâne doar aproape un cuvânt, mai mult o intenție...
Despre “mama” am scris deja, nu-l mai spune decât atunci când e foarte supărat. Mârâie ma-ma-ma printre suspine, altfel... nup!
Prin vară a descoperit pisicile. După uimirea și reticența inițială, le iubește. Îi place când miaun încercând să-l învăț cum face pisica, îl amuză teribil și a zis și el de câteva ori “Mia”, când a văzut vreo mâță sau când l-am întrebat cum făcea o pisică pe care-o văzusem în parc.
În aceeași logică bulversantă, următorul cuvânt a fost “Paa-pi”, devenit acum “Po-pi”, cu accent pe o, neapărat. Este Popey, desigur (?!?) care se uită la noi de pe ușa camerei lui Andrei. Pe Popey îl salută copilul când se trezește și știe despre el că are ghetuțe, pe care ți le și arată, încercând (de fapt) să-l smulgă pe bietul marinar de la locul său!
Andrei este absolut fascinat de lămpi, lustre, veioze și becuri. Știe să-ți arate lampa (adică lustra), zilele astea a învățat s-o și aprindă/stingă (încântare maximă!) și uneori o și numește “ ’Mmm-pa”... Șoptit, conspirativ...
Privind bebelușul de pe cutia de șervețele umede sau fotografiile cu el (mai mic), a învățat să spună și “Bebe”. L-a rostit într-o zi afară, când l-am ridicat în brațe să vadă un bebeluș din vecini, care dormea liniștit în căruț. Să-mi plesnească inima de mândrie și mai multe nu, mai ales că era prima oară când rostea cuvântul referitor la o ființă, nu doar asociat cu imagini!
Și ultimul cuvânt este “A’bă”. Despre el mi-a povestit tati zilele trecute, nu-l auzisem încă. Cică priveau pe geam, la mașini și tati îi povestea ce mașini trec (mari/mici) și ce culoare au. După ce au văzut vreo două mașini albe la rând, a zis și Andrei “A’bă”. Iar azi s-a repetat scenariul, doar că era cu mine și-i povesteam despre niște microbuze albe, parcate afară, care dormeau cuminți (doar asta fac mașinile parcate, nu?), nu ca el, care refuzase să facă nani. Și tot perorând eu așa, îl au și pe el, hotărât “A’bă”!
Asta știm să spunem la 10 luni și jumătate. Bineînțeles, le spune numai uneori, foarte rar la cerere. Dar este foarte interesat de cuvinte, de sunete în general, dintotdeauna i-a plăcut să i se vorbească. Ne urmărește cu atenție când discutăm între noi și râde atunci când ne vede râzând. Culege diverse obiecte și ți le arată, așteptând să-i spui cum se numesc. Uneori (atunci când îi place cum sună, cred) te privește atent și mimează și el cuvântul, fără să scoată vreun sunet.
Mai deținem și o gașcă întreagă de silabe sau alăturări de litere dintre cele mai bizare, pe care le lălăim și cântăm de zor. Cel mai simpatic este “Awwwf!”, care ține loc de “uite!” și care desemnează de obicei acțiuni interesante: frunzele copacilor mișcate de vânt, păsări care zboară, mașini care trec în viteză, etc.

miercuri, 12 octombrie 2011

10 luni. Dormim. Și ne lingem ghetuțele!

A zecea lună a lui Andrei a fost plină de provocări de tot felul. Scurt, dar foarte intens (pentru noi) a fost episodul cu febra.
Care a fost urmat de nesomn. După cele câteva zile și nopți de tratament/ținut mai mult în brațe + mârâiala aferentă, răceala a trecut, dar copilul s-a hotărât să nu mai doarmă. Oricum, nu în reprize mai lungi 20 de minute ziua sau 2 ore noaptea, indiferent ce-i făceam. În rest, plângea. Mult și tare. De oboseală. Din fericire, multumită lui Cookie, am găsit și citit cartea care ne-a ajutat să rezolvăm problema somnului. Acum e ok. De fapt, e minunat, pentru că Andrei doarme mai bine decât a dormit vreodată, în cele 10 luni de viață. Mai exact, de la 19 la 7. Iar ziua de două ori, în general. Dimineața cam o oră și vreo două ore la prânz! Așa că mă înclin și zic Sărut mâna, Cookie. Până la cot! :)
Luna asta am întrodus prune, struguri, avocado și ouăle de prepeliță (galbenuș, desigur) în meniul copilului. De ouă a fost încântat, la avocado a avut rezerve, sper să ne împrietenim până la urmă. Fructele i-au plăcut inițial (by the way, să cureți de pieliță și de semințe un ciorchine de strugure e o provocare, parol!), numai că acum trece printr-o perioadă în care nu mai dorește fructe. Să-l fac să mănânce jumătate din porția obișnuită îmi pune serios la încercare imaginația. Și răbdarea, desigur! Partea bună este că bea lapte, din nou, după săptămâni bune în care seara nu servea mai mult de 150 ml. Acum bea 210 ml dimineața și 240 seara.
Toamna lungă și caldă de până mai ieri ne-a făcut să stăm muuult pe-afară. Afară, Andrei a început să meargă ținut de mânuțe, urmărind mingea sau castane împinse de noi cu piciorul. Încearcă și el să le lovească, dar nu reușește decât să le împingă înapoi cu călcâiul, sau să se cațere pe ele... Intră tropăind în locurile de joacă și-și alege numai leagănele care-i plac. Favoritul lunii ăsteia e toboganul. Se oprește la baza lui, dă drumul mâinilor noastre și se cațără pe el, apoi încearcă să urce panta, în patru labe. Reușește dacă îi spijinim fundul, ca să nu alunece înapoi. Uneori, pe la jumătatea pantei se lasă pe coate și pe burtă și începe să se bâțâie, semn că nu mai vrea să fie sprijinit, ca să poată aluneca pâââână jos, pe burtă. Chestia asta îl amuză teribil și-o repetă de cel puțin 5 ori, lucru rar la un energic și-un nerăbdător ca el.
O altă provocare de afară este linsul ghetelor. Păi da, după ce a stat desculț toată vara, Andrei găsește destul de ciudate încălțările. Așa că, odată cocoțat în căruț după ce s-a jucat și s-a plimbat prin toate bălțile și noroaiele, copilul se prinde de ghete și le duce neîntârziat la gură, cu intenția de a le roade și linge. Să-i distrag atenția zic, doar că până și preferatele lui, pisicile - dacă avem norocul să întâlnim vreuna - nu-i captează atenția mai mult de 10 secunde, după care revine hotărât la ghetuță, cu o mutră încruntată, gen “Ce făceam, că parcă aveam o treabă?! Ah, da, să văd ce gust are asta...!”
O chestie nouă este că are manifestări foarte prietenoase față de străini. De exemplu, face “salut” cu mâna (același gest pe care-l folosește și pentru pa, the clasic with a twist - își rotește palma din încheietură, în timp ce flutură degetele) unor trecători pe care nu i-am vazut niciodata. Încă nu mi-am dat seama ce criterii folosește pentru a-i alege pe cei care-i merită atenția!
În casă umblă peste tot în patru labe și se cațără, ridicându-se-n picioare pe cam orice, inclusiv pe pereți. După care bate încântat cu palmele în respectivele suprafețe. Poate să și stea în poziție bipedă, nesprijinit, câteva secunde. Desigur, locul favorit de luat la palme este plasma... De aici s-au născut și protestele, din ce în ce mai apăsate, la “nu e voie”. Știe ce înseamnă nu e voie, dar nu e de-acord cu noi, în majoritatea cazurilor. Fie se uită să vadă dacă suntem atenți, apoi face ce știe că n-ar trebui, apoi râde, fie așteaptă să-i spun că n-are voie, apoi face chestia respectivă, eu îi repet că nu e voie, după care, supărat, se oțărăște la mine, mormăind (injurii, bănuiesc) pe limba lui. De obicei, dacă repetă acțiunea interzisă, îl iau ușurel din locul respectiv. Țipă isteric vreo 5 secunde, apoi renunță și se joacă în altă parte (o vreme :D).
Una dintre cele mai mișto chestii descoperite în luna asta este cucu-bau cu obiecte. Se întâmplă de obicei seara, în pauzele de băut lapte. Cel mai des face asta cu o pernă mică, care are pe o față un ursuleț care doarme, iar pe cealaltă față e uni. Andrei ia perna cu fața cu ursulețul în sus, se uită la mine cu-n zâmbet jucăuș și întoarce perna pe cealaltă față. Acum, eu trebuie să spun “Unde ești, Ursulețule adormit, unde ai dispărut?!” Apoi, Andrei întoarce brusc perna și chiuie. Iar eu trebuie să spun “Bau, ursulețule, bau! Aici erai, ursulețule!” Îl încântă extraordinar jocul ăsta, pe care-l repetă de muuulte ori. Uneori, când are chef, atunci când “găsește” ursulețul spune și el “Buu”! Uneori, același scenariu se desfășoară și cu cutia de șervețele umede, care are pe capac un toddler în scutec, cu fundul în sus. Dar preferă ursulețul, totuși. :)
La 10 luni Andrei are 4 dinți și o strungăreață lată, în jur de 8,300 kg, știe să facă pa, bravo-bravo și “ca indienii” și spune uneori “ ‘am” și “mia”, cum fac cățeii și pisicile, adică.



P.S. Despre povestea cu somnul scrisesem un post separat. Dar, întrucât era ușor mai dur decât cel ce a declanșat circului blogosferic de acum câteva săptămâni, m-am hotărât să nu-l mai public.
În primul rând pentru că nu mă simt în stare să mă expun la comentariile “bine intenționate” ale unor persoane care nu par să înțeleagă că binele lor nu e neapărat și binele meu, ideea lor de sacrificiu nu e și ideea mea, ele nu sunt eu și, mai ales, copilul meu nu este și copilul lor. Iar confirmarea pentru acțiunile mele eu o caut, în ultimă instanță, doar în ochii copilului meu!
În al doilea rând, n-am mai scris despre bătălia cu somnul pentru că îmi dau seama că exista și riscul (minim, e drept, pe aici nu trec decât cei din familie și niște prieteni, din câte știu) ca la un moment dat, cineva (mai obosit, mai superficial, mai puțin documentat/aplecat spre studiu) să fi citit acele rânduri și să-și spună doar “Aaaa, copilul meu nu doarme atât, ia să fac la fel!” Iar ăsta este un risc pe care chiar nu vreau să mi-l asum. Dacă vi se pare că progenitura din dotare are probleme cu somnul, recomand cu căldură să CITIȚI cu atenție cartea! Pe noi ne-a ajutat. Acum, Andrei se culcă de bună voie. Îl așez în pătuț, își ia suzeta, se ridică în picioare zâmbind și îmi face cu mâna când ies din cameră. Seara, adoarme în maximum 5 minute!