joi, 29 septembrie 2011

Noi am fost la Babyexpo... din nou

S-a orgnizat din nou "Baby expo". Am fost și noi, din nou ;). Să nu credeți că suntem niște fani, dar este modul cel mai simplu de a cumpăra muuulte lucrușoare de copil dintr-un singur loc. Am fost prima dată, spre sfârșitul sarcinii, pentru a ne dota cu toate cele necesare. Sunt multe firme, o bună parte din ele care nu au sediul în București sau sunt prezente numai pe net. Este cea mai bună modalitate de a cheltui o căruță de bani în cel mai scurt timp posibil. Mie îmi place să fiu operativ.
Am fost, am cumpărat, am plecat. Doar noi 2, părinții, vineri, înainte ca Tati să plece la serviciu. Ne-am gandit că nu e chiar cea mai bună idee să îl ducem pe Andrei în haosul de acolo și mai ales pentru că se suprapunea cu orele lui de somn (nu vrem să stricăm asta, abia ne-am mai revenit). Ne-am întors acasă "încărcați de bunătăți" (de fapt cu doar 2 sacoșele) iar când s-a trezit prințul, Mami a început să probeze lucrușoarele cumpărate. Am aflat cu această ocazie că bebelușii autohtoni sunt mai mici decât cei din State care, la rândul lor, sunt mai mici decât cei din Anglia :)). Sau cel puțin așa arată hăinuțele cumpărate, toate pentru 9-12 luni, dar cu dimensiuni total diferite.
Pe scară largă, am avut noroc. Am rămas cu un set de body-uri de 9-12 care aproape că îi vin lui Mami și niște botoși de casă. "Să mergem să le schimbăm!" se-aud glasuri de copii. Zis și făcut!
Ne-am întors la Baby expo sâmbătă, în formulă completă. Super-haos, super-trafic, super-aglomerat. Eu mă gândeam dacă rentează să mai dăm 20 de lei pe intrare pentru a schimba cele două lucrușoare. Eram sigur că nu ne vor lăsa să intrăm fără să plătim. Mami a spus că merită încercat. Și, contrar tuturor așteptărilor mele, am reușit. Ne-au lăsat să intrăm, toți trei, arătând bonurile de la produsele cumpărate. Uimirea mea a bătut toată aglomerația. Nu îmi venea să cred. Mă întorc la Super-ul de mai sus.
Super-organizare! Bravo "Baby expo"! Mai venim!

joi, 22 septembrie 2011

Colorata, azi e gata!

Pentru că în sfârșit am reușit să îmi descarc pozele de pe telefon:

Noi doi și o babețică
La vânătoare de... Chiftea

Ma dau în leagăn

Manânc eu singur


Știu să mă joc cu mingia


La mine la birou





Meditațiune...
Sau mai bine... Acțiune!
Am multă treabă cu scaunul ăsta






miercuri, 21 septembrie 2011

Winnetou, membru al societății moderne




Să nu credeți c-am am început să mă duc cu pluta (mai mult decât eram) dar ăsta este adevărul: Andrei este Winnetou. De aproximativ o lună facem ca indienii. Ne ducem dosul palmei la gură și sacadăm sunete (da, știu e un stil mai nou și mai nonconformist ăsta cu dosul palmei dar a fost alegerea lui). Este strigătul de război al indienilor, sau cel puțin așa am văzut eu, când eram mic, în filmele western cu John Wayne. La început făcea așa doar din când în când, atunci când avea chef, apoi ne imita pe noi dar de câteva zile trebuie doar să-l întrebi : "Cum fac tati indienii?" iar strigătul de război intervine imediat.
Odată cu strigătul de război a apărut și "bravo-bravo" adică bătutul din palme. Cu asta ne "chinuim" de luni bune, mai exact, de când ne-am diversificat. După fiecare masă, aplaudăm piticul și apoi facem "bravo-bravo cu grasele" adică îi aplaudăm mânutele mici și grase. Era foarte încântat de "bravo-bravo cu grasele", râdea în hohote. Acum a luat taurul de coarne și face bravo-bravo singur. Atunci când îl întrebăm noi, când se plictisește la masă de parcă ar spune: "Hai, gata! Bravo-bravo Andrei și hai să mergem la joacă, că prea o lungim!". Cel mai uimit am fost în dimineața asta când, mărșăluind noi prin sufragerie în premergător, s-a hotărât să împingă o mașinuță. Destul de greu de făcut pentru că nu prea stăpânim premergătorul și nici mașina nu era din rasa cooperantă. După lupte seculare, Andrei a reușit să bage mașinuța sub canapea. Ei să vezi atunci veselie și culmea, bravo-bravo. Cum a reușit ghemotocul meu de nouă luni jumate să se prindă că, din când în când, tre să te mai lauzi si singur măi tată că dacă te bazezi numai pe alții, în ziua de azi, ai mari șanse să rămâi nelăudat.
Bravo-bravo, Andrei!

marți, 20 septembrie 2011

Proba de FOC

Și iată cum se dovedește din nou că părinții mai experimentați (cu copii mai mari, adică) au dreptate. Când Andrei avea câteva săptămâni, vorbeam cu Robert, un coleg-tată de băiat mai mare, mieunând stins despre haosul instaurat în viețile noastre, despre lipsa acută de somn și lipsa cronică a unui program din care să pot înțelege ceva. Ca răspuns la văicăreala mea, Robert mi-a spus doar “Stai să vezi cum e când s-o îmbolnăvi prima oară!” Nu m-am mai gândit la asta, până când odorul a făcut o răceală foarte ușoară, pe la vreo două luni. Dar nu mi s-a părut cine știe ce, pentru că nici n-a fost. L-am dus la doctor, avea doar oarece muci, tratați cu niște picături și gata! Asta a fost tot. Mi-am și zis atunci - Mare chestie, tot mai greu a fost la început!
Decât că.
Cu vreo 7-8 zile în urmă, Andrei dădea semne de răgușală. Nu m-am agitat, a mai fost răgușit și când a descoperit că poate țipa pe (foarte) înalte și poate și să chiuie. Așa că, atunci, a chiut și a țipat pân-a răgușit. A matter of choice, am zis.
Acum, după două zile de răgușală din ce în ce mai severă, a devenit plângăcios, cam moale, s-a hotărât să facă 37.8, să nu prea mai doarmă noaptea (mai bine să plâng, părea că-și spune) și nici să mănânce nu prea-l mai tenta. Ok, sunăm pediatrul joi, și trecem copilul pe 4ml Eferalgan, la 12 ore, Oscilo dimineața și seara, plus tantum verde, de trei ori pe zi. Urmează o noapte calmă, vineri dimineața era ok, s-a jucat afară până la loc comanda, dar la prânz a reînceput cu plânsul (între isteric și jalnic, așa), a refuzat legumele, i-am dat lapte și l-am culcat. În somn a făcut 38.7. Sun iar pediatra, îi dau Nurofen pe la 15. Își revine ușor, ne jucăm, pe la 17 se moleșește iar, e mârâit, mi se pare din ce în ce mai cald. Mai adoarme puțin, la 19 avea 39.8. Iar Eferalgan, îi fac baie, îi dau să mănânce, adoarme. Mi se părea că nu-i scade febra, transpira abundent, termometrul la piele arăta 40. Sun pediatra (care tocmai plecase din București, Murphy, mare om ai fost!), îi dau jumătate de Novocalmin supozitor și aștept, cu Andrei în brațe, care scâncea stins, respira foarte precipitat și superficial și părea destul de absent. Vine și tati de la serviciu - eu, cam disperată, vorbeam la telefon cu pediatra, desigur. Hai să-i facem împachetări, hai să-i punem șosete, hai să...! Medicul încerca să mă liniștească, așa e prima oară, e un vârf, scade mai greu, etc. Io vreau să merg la spital, zic. Mergeți, dacă așa simțiți, probabil o să scadă și febra până ajungeți.
Mai luăm temperatura, 39.7. Nu scade cât ar trebui, ne hotărâm să plecăm la spital. Cât io-l îmbrăcam pe Andrei, tati scoate câteva body-uri, niște scutece, șervețele umede, o cremă, pe Zica și pe Platon și le îndeasă într-o geantă. Mă uit la el tâmp (nu puteam fi mai șocată decât eram deja din cauza febrei) și mârâi un “Crezi c-o să ne interneze?!”, îmi spune că preferă să fie pregătit. Pe drum, Andrei își mai revenise, nu mai dogorea ca soba de la Conac în seara în care am umplut-o de cinci ori cu lemne, se juca “bau” cu tati și ronțăia coada unui cățel de jucărie.
La spital avea 38.7, i-au mai dat niște Panadol, copilul era deja vioi și vocal. Medicul ne-a spus că e o răceală, dar că are gâtul cam roșu și inflamat și că e posibil să facă laringită (un pericol, la 9 luni jumate). A sugerat să rămânem în spital, noi am refuzat. Ne-a reamintit simptomele care ar trebui să ne alarmeze, ne-a dat o schemă de tratament și ne-a lăsat să plecăm când Andrei avea 38.3.
A urmat noaptea de pază. Eram atât de speriată că va face febră din nou și n-o să-mi dau seama, încât nu l-am luat cu mine în pat. Știu, pare stupid, dar m-am gândit că stând cu o mână pe el îmi va da un sentiment de falsă siguranță și voi adormi. Așa că l-am culcat la el în pat, cu patul lipit de patul meu, să-l pot auzi, dar să nu-l pot atinge fără să mă ridic. Cred că m-am dat jos din pat de cel puțin 30 de ori în noaptea aia. Cam la fiecare oftat, fiecare schimbare de poziție și oricum la fiecare 10 minute (by default). Dar Andrei n-a mai făcut febră. Deloc. Nici în ziua următoare, nici a doua zi, nici luni. Acum suntem bine. De ieri nu mai luăm nici tratament. Amintire sunt momentele când mormăia răgușit, printre suspine, cu mânuțe întinse și fierbinți “Mmmma-mmmma”... Acum e vesel și zâmbăteț, his old self again.
Ce trebuie să învăț din asta?
Că avea dreptate Robert. Prima oară când copilul tău se îmbolnăvește mai serios e o încercare pe cinste.
Că avem un pediatru senzațional, care a diagnosticat foarte exact copilul prin telefon și ne-a dat exact același tratament ca și medicul care l-a văzut pe Andrei pe toate fețele. Și avem un pediatru care, în timpul weekwndului personal de relaxare, a vorbit cu mine la telefon de cel puțin 15 de ori, m-a ascultat, m-a încurajat și m-a liniștit, deși nu cred că am fost prea coerentă.
Că avem un copil MINUNAT, care a făcut tot ce-a depins de el să se facă bine. A acceptat cu proteste minuscule toate medicamentele, împachetările, termometrul vârât în fund de zeci de ori în trei zile. A băut multă apă și a mâncat mult mai bine decât speram. A acceptat senin să stea închis în casă și să facem doar scurte plimbări în căruț, când i-a fost mai bine. Fără leagăne, fără copii, fără mers în patru labe prin iarbă.


Gata, a trecut. Suntem bine acum!

joi, 15 septembrie 2011

9 luni

s-au împlinit într-o sâmbătă. Iar duminică am mers în parc, am stat pe iarbă și ne-am jucat cu mingea, toți trei. Avem un copil atât de mare, încât ne jucăm, toți trei, cu mingea... Oau, sunt speechless!

Andrei este as la mersul în patru labe. Pe la 7 luni a avut primele tentative de a merge de-a bușilea, pe la 7 luni și jumătate a prins șpilul, iar acum se deplasează cu o viteză de TGV... Nu mai are stare nicăieri, nici în brațe nu mai vrea, pentru că are multe treabă, multe locuri unde trebuie să ajungă (mai ales la priză și la pragul ușii de la baie, pe care-l urcă într-o clipă), unghere de scormonit și tot așa. Nici în căruț nu-i mai place, așa că, atunci când vedeți un plod patrulând grăbit și preocupat (dar demn), în patru labe pe peluzele, locurile de joacă sau chiar aleile din parcul Carol, să știți că-i al meu...
Andrei se și ridică în picioare. A făcut-o prima oară pe la 7 luni și vreo 10 zile, la conac. Eram în pat amândoi, eu citeam și speram că el va adormi. Tot foindu-se pe lângă mine, s-a apucat de pantalonii mei, s-a ridicat mai întâi în genunchi, apoi în picioare, surprinzându-ma atât de tare încât am cam țipat de bucurie și încântare. Astfel încât copilul s-a cam speriat și n-a mai încercat să se ridice câteva zile bune... La 8 luni și-un pic se ridica pe pătuț (e model cu plasă, nu cu gratii), acum deja se-aruncă pe lateralele patului, cu mâinile în extensie - seamană cu Mowgli - se prinde bine și face și pași în lateral. Merge ținut de mânuțe, dar nu prea mult - de ce să pierzi atâta timp și energie când poți ajunge mult mai repede în patru labe?! Cred că asta îmi va rămâne una dintre cele mai dragi amintiri din bebelușia lui Andrei - imaginea lui gonind de-a bușilea prin casă, tot un zâmbet, plus sunetul mânuțelor plesnind parchetul la fiecate pas, suprapus cu strigătele lui de mare (și totuși, atât de mic!) războinic cuceritor.

Cu somnul am ajuns la un soi de armistițiu. Doarme în continuare toată noaptea, dacă nu-l supără dinții sau altceva. Iar ziua doarme o singură dată, la prânz, cam o ora și jumătate, două. Se trezește pe la 7, se culcă pe la 21.

Mănâncă. Bine. De-acum suntem diversificați cu succes, dar am ajuns la 4 mese pe zi, de la 5. Dimineața și seara avem lapte în program, la prânz legume și cărniță/ou, iar după-amiaza fructe sau lactate. Cel mai tare îi place iaurtul sau brânza Făgăraș cu mămăliguță. Cu fructele e prieten, cu condiția să nu fie foarte dulci. De exemplu, pepenele galben nu i-l pot da decât în combinație cu un fruct mai acru, cum ar fi măr. Norocul nostru cu vara asta, am profitat din plin de bogăția ei - mere, pere, cireșe, piersici, nectarine, caise, pepene, struguri, prune (mai nou) și ocazional banane, portocale, mango. Legumele nu sunt preferatele lui, dar le mănâncă (și) pentru că am grijă să-i fie suficient de foame. Îi place peștele și gălbenușul de ou, apoi ficatul, curcanul și puiul. Mănâncă morcovi, cartofi, ardei, roșii, fasole verde, dovlecel, sfeclă, cartof dulce, albitură, praz și chiar broccoli (dar în cantități mici și ascuns bine printre alte legume). Ca divertisment și exercițiu de păpat singur, mai servim din când în când pufuleți și coajă de pâine. Este mai mult decât amuzant să-l vezi cum se luptă să bage în gură bucăți minuscule de pâine și cât de mândru e când îi reușește. Mestecă plin de importanță, așa cum ne vede pe noi că facem, apoi înghite și mai cere cu mâinile, cu ochii și cu ă-uri imperative. Eram în parc într-o zi, îl urcasem pe topogan și nu știam ce tot moșmondea acolo, pe platformă, în patru labe. Ei bine, găsise niște bucățele de pâine, pe care se străduia cu mare sârg să le bage în gură... Sunt vremuri grele, domnule!

Îi place enorm să se dea în leagăne. Sunt vreo 3 părculețe în cartier, unde mergem zilnic. Recunoaște drumul și chiuie de cum ne apropiem de ele, înainte să vadă vreun leagăn. Încep să-l intereseze copiii și le caută compania. Dacă vede vreun grup în parc, fie se răsucește în direcția lor, protestând dacă n-o luăm într-acolo (din căruț), fie se duce singur la ei, în patru labe. Se oprește la o distanță sigură (vreo 2 metri), îi privește cum se joacă și se întoarce spre mine să-i explic. Dacă rămânem suficient prin preajmă, la un moment dat se amestecă printre ei, poftind la vreo jucărie de-a lor...

Are în continuare o relație specială cu Chiftea. Se bucură mult când îl vede, merg unul după altul prin casă, patrupezi, îl apucă de pe unde nimerește, odată l-a și mușcat - Andrei pe Chiftea, nu invers. Pur și simplu l-a apucat cu stânga de coadă, cu dreapta de ceafă și și-a înfipt cei doi dinți în blana spatelui lui. Chiftea n-a avut reacție, Andrei a părut încântat, până am întervenit eu prompt, să scot eventualul păr de câine din gura copilului...
Așa ne distrăm la nouă luni, lăudându-ne și cu doi dinți jos, doi care stau să se ițească sus, 8,300 kg și 72 de centimetri. ‑Plus că am început să folosim olița. Pe alocuri, cu succes!

vineri, 9 septembrie 2011

Mmmm... Ma. Ma-ma!

Da, s-a-ntâmplat, în sfârșit! Ieri, de ziua lui tati, Andrei mi-a făcut mie un super cadou. Se juca în pătuț, în timp ce eu mă îmbrăcam, să mergem afară. M-am dus în pragul ușii de la camera lui și mă uitam tăcută ce drăguț se joacă... M-a văzut la un moment dat prin plasa patului, s-a ridicat în picioare și mi-a trimis un zâmbet fericit. I-am zâmbit și eu, mândră că stătea singur, fără să facă circ. Apoi, de la înălțimea celor 9 luni și 5 zile, uitându-se fix la mine, zâmbind și ținându-se bine de marginea patului a zis "Mmmm... Ma." Apoi, hotărât, clar și răspicat, "Ma-ma!".
N-am avut cuvinte, nici acum nu am... Mi-au dat lacrimile instantaneu și am fugit în dormitor, să nu mă vadă copilu' plângând, că a) rămâne cu traume și b) cine știe când o să mai spună "mama"...
Cu traume nu cred c-a rămas, dar nici "mama" n-a mai zis. Că doar mama lui mai are mult de exersat lecția răbdării, nu-i așa? :D

joi, 1 septembrie 2011

Vorbe...

Andrei era "vorbăreț" rău azi, pe când schimbam un scutec. Profit de ocazie:
- Andrei, spune "tata". Ta-ta!
- Te-te-te...
- Bravo, mami! Ia, zi "Chiftea". Strigă-l pe Chiftea! Chif-teaaaa!
- Tea, vine răspunsul vesel și prompt.
- Bravo, vorbărețul meu drag! Ia, zi "mama"! Ma-ma!
Se uită la mine, zâmbind șmecherește. Nici un sunet.
- Hai, mami, spune, te rog... Zi "ma-ma"!
- Ha! Răspunse copilul, exact pe tonul pe care aș răspunde și io, dacă mi s-ar cere să fac o sută de abdomene, de exemplu.