joi, 31 martie 2011

Bibi



Nu mi-am propus sa pun astfel de posturi pe blog. Știu că există enorm de multe cazuri asemănătoare. Știu că nu poți ajuta pe toată lumea. Mai știu că poți ajuta pe câțiva, că unu înseamnă mai mult decât zero și pentru Bibi plus unu înseamna foarte mult.
Aici este povestea lui Bibi:

Îl puteți ajuta pe Bibi în contul ASOCIATIEI ROTARY INTL MANGALIA.

CUI: 15037261

IBAN RON : RO40BTRL01401205702228XX
sau
EUR : RO86BTRL01404205702228XX

BANCA TRANSILVANIA, Agentia MANGALIA, ROMANIA

SWIFT Code: BTRLRO22

Vă rugăm să precizați la descriere plata:"donație pentru Tudor-Daniel FILIP"

miercuri, 30 martie 2011

Parenting, next level. Imnul Gușei




Sâmbătă dimineața, zi de weekend obișnuită, în familie. Io gospodăream prin bucătărie, în timp ce băieții stăteau de povești, la Andrei în cameră. Ei, și cum mestecam într-o oală, mă opresc și ascult, siderată... un cântecel! Cei care-l știu bine pe Alex își vor imagina destul de ușor comicul fazei. Pentru ceilalți, imaginați-vă un tip de peste 1.90 m, genul artist, acum serios, ex teenager rebel cu prea multe cauze (una dintre ele fiind comunismul, na!), cu niște găuri gigantice în urechi și alte semne ale tinereților zbuciumate... Ei bine, acest personaj îi făcuse un fel de imn fiului său de nici 4 luni, pe melodia din Motanul Dănilă (cam asta pățești dacă asculți toată ziua Itsy Bitsy FM) și i-l fredona în cuvinte stâlcite, genul baby talk. Iar cântecelul suna cam așa:

Sunt Luptătorul Gușilă,
Cel mai puternic din sat
Mă lupt chiar și c-o șinșilă
Dacă trebuie neapărat!
O trag și de coadă,
O mușc de urechi
Îi dau un șut în fund (?!?)
Apoi, pot să plec...
Sunt Luptătorul Gușilă
Eu sunt Spartanul gușat!



Mda, meseria de părinte nu-i deloc ușoară...

vineri, 25 martie 2011

The observant kid

Zilele trecute m-am tuns. Nimic special, doar câteva scări și un pic de breton asimetric (nu că aș fi vreo cochetă, dar Andrei tocmai a intrat în epoca apucatului-de-orice,-mai-ales-de-părul-lui-mami, așa că orice aș face, trebuie să mi-l pot prinde. Dacă vreau să-l mai am...). Vin acasă, băieții mei erau la o șuetă... masculină. Tati pleacă la serviciu și intru “în tură” la pici. Îl așez în fața mea, în picioare, susținut, evident (este noua lui mare pasiune - să-l lași să stea în picioare. E tot un zâmbet și-un chiot, în timp ce se bălăbăne în toate direcțiile pe piciorușe nesigure). Mă cercetează atent, cu ochi mari și serioși. N-are chef de joacă, ce-o fi cu el?
Câteva ore mai târziu, cam aceeași scenă, cu diferența că, între timp, îmi prinsesem cu o agrafă colorată vagul breton. Din nou în picioare, râde și se amuză puțin, uitându-se la mine. Brusc, se oprește, se apleacă spre mine și întinde mânuța spre fruntea mea. Vroia agrafa cea colorată. Copilul meu a observat că m-am tuns, sunt precisă! :)

vineri, 18 martie 2011

Dans, antren și... gogoșele

Astăzi, mă opresc în fața camerei domnului prinț și ce să vezi: Andrei o invitase pe mama la dans, ce e drept, în pat. Antren și veselie acompaniați de Cohen "Dance me to the end of love". Am trezit paparazzo-ul din mine și țac, țac două trei cadre.
Ca să nu ma supăr și să dau publicității pozele, am primit și eu o ședință foto "din partea casei".
Trecând peste asta, mi-am tot propus, zilele acestea, să postez o poză cu mânuțele cele mici și grase ale piciului care seamănă din ce în ce mai mult cu niste gogoșele. De fapt descrierea exacta ar fi: umăr, pâinică, cot, pâinică, gogoșică și niște cremvuștiuți mici și foarte dulci. Arată apetisant și nu este doar părerea mea, andrei își mănâncă gogoșelele, din ce în ce mai coordonat (nimerește mai nou gurița din prima, nu mai face o plimbare cu mâna pe față până ajunge la guriță), cu o poftă fantastică. Cred și eu, la cum arată.

marți, 15 martie 2011

Semne de bună purtare


Pentru că ne-am făcut mari, mari de tot, au început și "semnele de bună purtare". Am reușit să ne pricopsim cu o julitură între ochișori. Cum: nu se cunosc datele exacte dar conform dovezilor s-a julit cu o unghiuță (păi trebuia să perpetuăm numele chiar și după botez). Când: în timpul nopții, astfel încât, când s-au trezit părinții au descoperit "minunea".
Pe lângă julitură, care nu e chiar așa " a big deal", aseară am atins pragul de 6 kilograme, după o săptămână destul de grea, cu vaccinuri și lipsă de mâncare. Ne apropiem de greutatea ideală și asta, pentru noi, e "a BIG deal".
În încheiere, tati își cere scuze pentru absența prelungită de pe blog și încearcă (penru a nu știu câta oară) să fie mai constant.

vineri, 11 martie 2011

Gânguriciosul

Pentru a demonstra tuturor copiilor că părinții sunt peste tot, vă prezentăm următorul filmuleț surprins de unul dintre "oamenii noștri".

video

joi, 10 martie 2011

Primul vaccin

După lupte seculare, care au durat mai bine de o lună, am făcut și noi primul vaccin. Întâi l-am amânat pentru că prințișorul avea muci și urma botezul. Apoi, doctorița a avut migrenă și n-a putut veni la cabinet. După aia, Sanepidul n-avea vaccinul pe stoc. Și tot așa, până am cumpărat noi vaccinul și ne-am dus cu el și plodul în dinți la cabinet. Ieri. Până am ajuns la partea cu înțepătură, am aflat că Andrei are aproape 5 kile 800 și 59 de cm! Apoi, a urmat distracția. Tati a fost instruit de asistentă cum să țină copilul, io l-am ținut... de vorbă și totul s-a terminat in nici 3 secunde (acum, io și tati ne felicităm că am cumpărat Infarixul, în locul vaccinului de la stat, care presupune 2 înțepături și care oricum nu există pe stoc...). A urmat plânsul de rigoare, dar mult mai light decât ne așteptam și mult mai puțin în comparație cu picii vaccinați înaintea noastră, pe care-i auzeam urlând în cabinet. În maximum 5 minute, viteazul lui mami și-al lui tati a terminat cu lacrimile de crocodil, a stat cumințel să-l îmbrăcăm și... a adormit. A fost foarte moale și adormit toată ziua, ieri și, din când în când, mai începea să plângă din senin. Spre seară a făcut un pic de febră, alungată repejor cu niște Eferalgan. Azi-noapte a dormit dus, legat, ca de obicei. Dimineață era super ok, dar nu prea a mâncat. A recuperat la masa următoare, dar tot bleguț a fost și azi. Pe la două i-am luat temperatura - 37.7. Să mai băgăm niște Eferalgan, zic, să nu crească... Zic, dar tânărul nu-i deacord cu mine. Ia numai un sfert de doză, pe care ulterior o scuipă literalmente pe bluza mea! Dar, să ne-nțelegem - O SCUIPĂ, exact ca puștii din colț. Și, ca să-mi fie clar că nu-i un accident, mai scuipă de câteva ori, pe mine, pe jos și pe prosopul cu care tocmai îl ștergeam pe față, că-l spălasem... Copil (golan, mai degrabă) crescut în Rahova, ce să-i faci?! Până la urmă, l-am convins să ia totuși toată doza de paracetamol.
În concluzie, suntem bine, până acum. Cică reacțiile adverse pot apărea timp de 72 de ore de la administrarea vaccinului. Jumătate din timp a trecut deja.

marți, 8 martie 2011

3 luni (by mami)





Luna a treia a debutat în forță, cu prima răceală. Am îmbulinat-o! mi-am zis, avertizată de părinți mai cu experiență, ca Robert, care zicea că abia la prima răceală începe greul. Dar n-a fost cazul, din fericire, pentru că piticul a făcut doar o formă ușoară, fără febră, fără mârâieli. Se supăra numai când trebuia să-i punem picături și să-i extragem producția generoasă de muci. A durat, cu totul, vreo săptămână până să ajungem din nou la copilul mucless, ca nou.
Și, dacă tot s-a făcut bine, probabil s-a hotărât și că noi suntem așa, niște părinți deosebiți, care merită un cadou pe măsură - somn toată noaptea. Da, Andrei doarme toată noaptea, adică de pe la 22.30 până pe la 7, cu consecințe vizibile în nivelul de relaxare și optimism afișat de mami și tati!!! Ei, și pentru că am putea să dormim toată noaptea și avem deja băiat mare, am făcut și noi ultimul mare pas, retezând a doua oară cordonul ombilical - ne-am mutat în dormitorul nostru! Deși unii dintre noi (nu io :)) au avut ceva rezerve în privința asta, totul a decurs perfect, piciul nu ne simte lipsa deloc, iar noi nu mai tresărim chiar la fiecare oftat sau chițăit nocturn al prințișorului.
Tot luna asta, Unghiuță a devenit Andrei. La botez a fost muuuuult mai cuminte și liniștit decât mă așteptam, având în vedere că-n ziua respectiva nu a mai adormit deloc, de la 6 dimineața până după slujbă, adică după 14.30 - dar despre asta într-un alt post, cu tot cu imagini.
În rest, numai joc și veselie... E o plăcere să te joci cu el sau să-l urmărești jucându-se.

Își strânge jucăriile la piept, în încercarea evidentă de a le duce la gură pentru degustare, vorbește cu ele și se supără dacă le pui prea departe de raza de acțiune a mânuțelor lui apucătoare!






E vesel nevoie mare și foarte sociabil. Zâmbește tuturor și nu are nicio problemă în a sta fără mine câteva ore. Rămâne uneori cu mama mea sau cu bunicii paterni și nimeni nu s-a plâns deocamdată că nu s-ar fi înțeles cu el, iar când mă întorc, e la fel de vesel ca atunci când am plecat. Momentul meu preferat este atunci când se trezește dimineața - se întinde de mama focului, exact ca un om mare (a se citi “taică-su”), cască și zâmbește invariabil când dă cu ochii de noi. Întotdeauna ne iubim și ne jucăm puțin, înainte de a purcede la schimbat-spălat-mâncat.
Cu mâncatul stăm bine, deși nu mai e demult activitatea favorită (pe la jumătatea mesei ar renunța bucuros la mâncare ca să ne jucăm). Are zile și zile, uneori mă întreb unde încape atâta lapte în burtica lui mititică, alteori mănâncă jumătate din cât ar trebui. Dar crește destul de bine în greutate, așa că nu ne facem griji.
Somnul, după cum spuneam, e de noapte, fără întreruperi de niciun fel în ultima vreme. Ziua... e altă poveste, una mereu surprinzătoare! De obicei, doarme foarte puțin - cam 2 ore, adunate. Dar are și zile când nu doarme deloc, ceea ce rezultă un copil neprietenos și foarte mârâit. Recuperează a doua zi, uneori, când face nani în două reprize lungi, de câte 3 ore.
Progresele noastre nu se fac după carte. De exemplu, ar fi trebuit să-și descopere mânuțele și să se joace deja cu ele, fascinat. Nu e cazul nostru. Pe valea asta, mânuțele folosesc la dat din ele foarte puternic, ca și când ai vrea să-ți iei zborul, la apucat jucării (sau hainele părinților, degetele lor, păturici, etc), la dat din ele vag aleator, dar constant (cam ca Ceaușescu la discursuri), când ești foarte obosit și nu vrei să te culci și, mai ales, pe post de suzetă. Încă nu știe să-și sugă degetul, așa că-și înfundă tot pumnul în gură, îl suge sau și-l roade cu ciudă, până-și dă seama că-l doare. Atunci îl scoate, roșu tot și plin de bale și mă privește supărat și acuzator, ca și cum ar fi vina mea... Deci, nu se joacă fascinat cu mânuțele, în schimb, când stă pe burtică, se sprijină ferm pe antebrațe și-și întoarce capul spre laterale, ceea ce ar trebui să facă mai târziu, zice cartea.
Iar mami... e tare bine! Parcă devine mai simplu pe măsură ce trece timpul, deși e mai solicitant. Dar să-l văd zâmbind cu adresă, adică zâmbindu-mi, sau să-l ascult “vorbindu-mi” face totul muuult mai ușor și mai frumos! Unde mai pui că tati mă răsfață mult în ultima vreme, cel mai frumos “alint” - bilete la Bon Jovi, singura trupă al cărei fan declarat am fost vreodată!!! În plus, de luna aceasta, bunicii mari ne-au făcut un program-surpriză: duminica după-amiază îl mai lăsăm pe Andrei la ei și astfel avem o seară de hoinărit, numai pentru noi. Deci, copil fericit, părinți în al nouălea cer!