LMA, take1

La mulți ani, Andreiul nostru drag!

Dor

Tati a fost răcit rău zilele astea și nu prea a mai stat cu Andrei din cauza asta. Prin urmare, copilului îi era dor de el. Și asta auzea mami, cât era ziulica de lungă... :)

Pași pe covoraș

Duminică după amiază, eram la Bunicii Mari, ne jucam în sufragerie, cu bunica. După ce a terminat de analizat atent covorul (îl intrigă tare, nu prea a văzut așa ceva, noi am renunțat la ale noastre), după ce s-a holbat la pozele înrămate minute în șir, după ce s-a plimbat în patru labe peste tot și după ce ne-a luat pe rând la plimbare, de mânuță, a cam obosit și-a mai domolit ritmul. Stăteam pe jos, toți trei. S-a cățărat pe bunica, eu l-am chemat, s-a întors spre mine, bunica i-a dat drumul la mână și... gata, avem primii pași!!! Încurajat de laudele și aplauzele noastre, a prins jocul imediat și s-a apucat să facă ture între noi. Mai întâi doi-trei pași, sfârșiți în picaj în brațele noastre, apoi din ce în ce mai mulți, mai siguri și mai plini de zâmbet. Jocul s-a repetat și cu tati, și cu bunicul. Seara a căzut lat, dar dimineața, cum am intrat în cameră, s-a ridicat și a început să exerseze în pătuț, cu Zica-n gură și cu ochii la mine, plini de sclipiri jucăușe. Și-a amintit mișcarea, a redobândit și încrederea necesară. Mai târziu, afară, mi-a dat drumul la mână pentru prima oară și a plecat înainte, pe piciorușe nesigure și nerăbdătoare, printre frunzele frumos colorate de toamnă... 11 luni și zece zile, pe 13 noiembrie 2011, ziua în care Andrei a hotărât să meargă.
E fericită mami... și nesfârșit recunoscătoare că, uite, are băiat mare, merge singurel de-acum. Și mai e mami o fărâmă tristă. De fapt, puțin nostalgică. Că, uite, băiatul e mare, îi dă drumul la mână și pleacă singurel în lume...

Culmea prostiei canine

Despre patrupedul îmblănit și cu nume de tocătură din dotare am mai scris pe-aici de câteva ori. Nu e culmea inteligenței și nici vreun arătos... Bonus, în ultima vreme pare că s-a prostit de tot!

De când îl avem pe Andrei, latră isteric dacă e cineva străin la ușă (înainte nu lătra decât la o vecină, n-am înțeles vreodată de ce, e o doamnă foarte de treabă) sau dacă aude el ceva zgomote suspecte (nu ne-am prins încă ce zgomote, noi n-auzim nimic). Nu prea te poți supăra pe un câine că latră, dar poți înjura printre dinți foarte colorat pentru că-l apucă lătratul fix după ce-a adormit plodul...

Până azi, credeam că cel mai penibil moment din existența lui Chiftea a fost următorul: Prin mai, parcă, eram cu toții acasă și așteptam vizita medicului pediatru. Alex era prin dormitor cu Chiftea, ușa de la dormitor închisă. Sună pediatra la ușă, câinele începe să latre isteric, Andrei începe să urle. Iau copilul în brațe, deschid ușa, poftesc medicul în camera copilului, Chiftea lătra în continuare din dormitor. După câteva minute, Alex (care se schimba, cred) deschide ușa camerei, eliberează bestia și vine la noi. Chiftea, spumegând, se duce glonț la ușa de la intrare și latră în legea lui încă o vreme, până s-a îndurat pediatra să se ducă la el, să-i spună că ea era la ușă, acum a intrat, nu mai e nimeni afară... S-a liniștit și câinele. “Gardianul” nostru nu se prinsese că “dușmanul” era deja în casă de ceva vreme. Cred că n-a auzit din cauza lătratului...

Ziceam, în naivitatea mea, că mai trist de-atât nu se poate, câinesc vorbind. Și totuși... Astăzi, pe seară, Andrei dormea deja, eu întindeam rufe. Chiftea, cu mine în sufragerie, se sprijinea leneș, într-o rână de un corp de mobilă. Îl apucă scărpinatul. Și tot scărpinându-se, lovea ritmic cu laba (și) în respectivul corp de mobilă. Ce-i drept, sunetul semăna oarecum cu o bătaie nervoasă în ușă, dar este ăsta un motiv să te-apuce lătratul bezmetic și să te repezi orbește pe hol?!? Din fericire pentru noi toți (dar mai ales pentru câine), “bătăile în ușă” au încetat chiar în clipa în care s-a ridicat de jos (stupoare!!!), iar eu eram suficient de aproape ca să-l amuțesc, înaine să-l trezeasca pe Andrei.

În ciuda faptului că am momente când îmi vine să-l arunc de la șapte și alte momente în care ne-am gândit serios să-l dăm, îl iubim pe Chiftea. Nu știu de ce, probabil pentru că dragostea e oarbă. Și cam proastă, în cazul de față. Dar el este “întâiul-nostru-născut-cu-blană” (de altă mamă, din fericire) și, dacă n-a fost evacuat până acum, cred că va rămâne cu noi până la final.

La mulți ani Mami&Tati!

"M-am trezit de dimineață foarte bine dispus! I-am dat un semn lui Tati prin monitor că sunt gata pentru micul dejun. În cinci minute ușa de la dormitor s-a deschis și Tati a intrat cu biberonul meu cu lapte. Am mâncat repede, că doar aveam multe de făcut astăzi și îmi era și un pic foame. L-am distrat puțin pe Tati și m-am jucat puțin cu el în patul cel mare. El e adult(cred) și trebuie să se joace cineva și cu el. Apoi l-am dus prin sufragerie să mai facă puțină mișcare. Trebuie să ai grijă de părinții tăi să facă multă mișcare altfel se îngrașă și eu cred că îi cam deranjază. Când nu era atent m-am gândit să îi fac o surpriză. Am șterpelit o foaie din imprimantă. Am încercat să scriu ceva pe ea cu degetul. Hmmmmm! Nu se vedea nimic. Ce porcărie! Îmi trebuia un alt plan. Am pus foaia la loc sigur și, când m-a ridicat în brațe să îmi dea apă, am luat de pe birou un băț gri, magic, care lasă urme. Încă un moment de neatenție și surpriza era gata. Aflasem din surse sigure (Bunica-Buf) că azi împlinesc trei ani de când s-au căsătorit. Am zis că merită. Sunt cuminți și ascultători. Și sunt tare drăguți. Vă las cu pozele că iar mă surprind umblând la laptop și cred eu că vor să-mi lase de înțeles că nu am voie(câteodată nu prea îi înțeleg). Pa! Pa!"

Așaaaaa....

Arată bine...
L... A... M... U... cred că sunt toate!