Despre patrupedul îmblănit și cu nume de tocătură din dotare am mai scris pe-aici de câteva ori. Nu e culmea inteligenței și nici vreun arătos... Bonus, în ultima vreme pare că s-a prostit de tot!
De când îl avem pe Andrei, latră isteric dacă e cineva străin la ușă (înainte nu lătra decât la o vecină, n-am înțeles vreodată de ce, e o doamnă foarte de treabă) sau dacă aude el ceva zgomote suspecte (nu ne-am prins încă ce zgomote, noi n-auzim nimic). Nu prea te poți supăra pe un câine că latră, dar poți înjura printre dinți foarte colorat pentru că-l apucă lătratul fix după ce-a adormit plodul...
Până azi, credeam că cel mai penibil moment din existența lui Chiftea a fost următorul: Prin mai, parcă, eram cu toții acasă și așteptam vizita medicului pediatru. Alex era prin dormitor cu Chiftea, ușa de la dormitor închisă. Sună pediatra la ușă, câinele începe să latre isteric, Andrei începe să urle. Iau copilul în brațe, deschid ușa, poftesc medicul în camera copilului, Chiftea lătra în continuare din dormitor. După câteva minute, Alex (care se schimba, cred) deschide ușa camerei, eliberează bestia și vine la noi. Chiftea, spumegând, se duce glonț la ușa de la intrare și latră în legea lui încă o vreme, până s-a îndurat pediatra să se ducă la el, să-i spună că ea era la ușă, acum a intrat, nu mai e nimeni afară... S-a liniștit și câinele. “Gardianul” nostru nu se prinsese că “dușmanul” era deja în casă de ceva vreme. Cred că n-a auzit din cauza lătratului...
Ziceam, în naivitatea mea, că mai trist de-atât nu se poate, câinesc vorbind. Și totuși... Astăzi, pe seară, Andrei dormea deja, eu întindeam rufe. Chiftea, cu mine în sufragerie, se sprijinea leneș, într-o rână de un corp de mobilă. Îl apucă scărpinatul. Și tot scărpinându-se, lovea ritmic cu laba (și) în respectivul corp de mobilă. Ce-i drept, sunetul semăna oarecum cu o bătaie nervoasă în ușă, dar este ăsta un motiv să te-apuce lătratul bezmetic și să te repezi orbește pe hol?!? Din fericire pentru noi toți (dar mai ales pentru câine), “bătăile în ușă” au încetat chiar în clipa în care s-a ridicat de jos (stupoare!!!), iar eu eram suficient de aproape ca să-l amuțesc, înaine să-l trezeasca pe Andrei.
În ciuda faptului că am momente când îmi vine să-l arunc de la șapte și alte momente în care ne-am gândit serios să-l dăm, îl iubim pe Chiftea. Nu știu de ce, probabil pentru că dragostea e oarbă. Și cam proastă, în cazul de față. Dar el este “întâiul-nostru-născut-cu-blană” (de altă mamă, din fericire) și, dacă n-a fost evacuat până acum, cred că va rămâne cu noi până la final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu