joi, 27 ianuarie 2011

Evenimente din trecut

Aseară s-a întrerupt curentul. Acum mă felicit că nu avem centrală termică în apartament. Să nu fie curent s-a mai întâmplat dar cand grasul era deja adormit. Acum era în plină activitate artistică. După ce facem băiță și mâncăm de seară mergem în pătuț, la concert, adică stăm "cu mâinile în aer" până la epuizare. Nu plânge, nu e supărat, se distrează ca la concert la Guetta. Dar, dintro dată s-a făcut întuneric. Noi repede, pe întuneric, sa vedem, să nu se sperie piticul, să facem puțină lumină. Când am ajuns la el, dormea. Ce să faci domnule la concert dacă se taie curentul. Nu tu sonorizare, nu tu strobo, nu tu nimic. Păi vă spun io, te culci.

P.S. Am uitat să va spunem, am trecut într-o altă perioadă a supărării, o perioadă de care ne temeam foarte tare noi, cei doi părinți. Plângem cu lacrimi. Vinerea trecuta si-a făcut apariția timid, în colțul ochiului, prima lacrimă. Nouă ni se rupe sufletul când plânge oricum, acum va fi și mai și.

Să te spăl, mami!


Eeeeei, și cum weekendul de coșmar de care povestea tati începe să devină amintire, iată că și mami s-a mai relaxat și a găsit timp și chef să mai scrie ceva. În dimineața asta m-am trezit puțin înaintea odorului, care a preferat să dormă, deși trecuse deja ora obișnuită de masă. Acum, sunt sigură că orice mamă s-a confruntat măcar de câteva ori cu dificultatea de a găsi timp pentru lucrurile mici pe care trebuie să le faci zilnic, cum ar fi să mănânci sau să te speli. La noi s-a împământenit obiceiul ca mami să facă duș după alăptatul de dimineață. Azi însă, mami s-a trezit mai târziu, fără "chemarea mârâită a tigrișorului înfometat" și a preferat să mănânce, înaintea dușului. Pe la jumătatea bananei care a ținut loc de mic dejun, s-a auzit și faimosul strigăt de luptă, pe care l-am tradus prompt cu "Mișcă-te, ca mi-e foame rău!" Cum ordinele de acest gen se execută a.s.a.p., m-am conformat fără comentarii. Distinsul meu fiu s-a pus pe hălpănit repejor (deja s-a prins că e criză... de timp și că tre' să mănânce ACUM) și, pe la finalul mesei, s-a oprit din supt și m-a privit fix. O secundă. Două... Și, cu țâța bine vârâtă în gură, a strănutat puternic și a rezolvat astfel și problema dușului pe care nu apucasem să-l fac. Azi, mama lui Unghiuță, prin bunăvoința fiului ei, a făcut o baie destul de consistentă de lapte matern, amestecat cu salivă de bebeluș. Apoi, tânărul prinț mi-a zâmbit larg, tot cu țâța-n gură și și-a continuat liniștit masa...

marți, 25 ianuarie 2011

“GREUTATEA” și “greutățile” aferente


Am depășit cu un kilogram greutatea de la naștere! A fost mai greu decât ne așteptam și, ca întotdeauna, ultimile zile au fost cele mai grele. Acesta este și motivul pentru care am întârziat cu postarea atât de mult (aveam multe lucruri neplăcute de spus la adresa medicilor și comunicării lor deficitare cu pacienții). Dar, să vă povestesc:
Vinerea trecută era o vineri normală, așteptam weekend-ul să facem muuulte lucruri toți trei. Tot atunci era programată vizita grasului la medic. Anca s-a dus cu el, eu fiind la serviciu. Acolo ea a aflat, într-un mod foarte brutal, că grasul nu este atât de gras cum ni se părea nouă. Medicul a anunțat-o pe mami, foarte panicată, că piticul nu a crescut destul de mult în greutate și că trebuie neapărat și foarte urgent să consultăm un alt medic. Speriată de reacția doctorului, Anca a pornit spre a doua consultație. Acolo a întâlnit un medic pediatru cu picioarele pe pământ, care i-a spus că piciul este foarte ok, exceptând greutatea care este puțin cam scăzută, dar nu alarmant. A întrebat-o de mesele grăsunului, cum se desfășoară ele și ne-a sugerat să îi schimbăm puțin programul. Când am ajuns acasă, am găsit-o pe mami îngrijorată de toate lucrurile pe care trebuia să le facem. Trebuia să îi dăm piticului mese alternative de lapte de sân si formulă care să dureze maxim 40 de minute, pentru a reduce durerile de burtică cauzate de întâlnirea nefericită a laptelui parțial digerat, de la începutul mesei, cu cel proaspăt de la sfârșitul acesteia. Am trecut în “defcon 2” și am făcut ședință. Am ajuns la concluzia că ar trebui să încercăm să îi dăm mese de maxim 40 de minute, dar numai cu lapte de sân, fie el direct de la sursă, fie din biberon. Masa integrală de formulă mi s-a părut o idee nefericită pentru că, în timp, aducea renunțarea la sân. A fost una dintre cele mai grele decizii pe care le-am luat de când îl avem pe pici. Noi am mai avut o experiență negativă cu alăptatul exclusiv la sân, când l-am adus din maternitate și a scăzut în greutate.
Zis și făcut. Sâmbătă a fost prima zi a noului program. Cum zicea Dumitru Almaș în Povestiri Istorice : “A fost o zi mohorâtă pentru armata română.” Piticul era obișnuit să manânce cam o oră și jumătate cu pauze de jocuri și “bâc-uri”. Jumătate de oră era mult prea puțin pentru prințul cel leneș și cum cantitatea de somn este direct proporțională cu cantitatea de lapte, dormea puțin și plângea mult. Este groaznic să îți vezi copilul plângând de foame. Anca era și mai “bine dispusă”. Am reușit să îi mai ridic moralul cu o cantitate considerabilă de ciocalată albă, bomboane Rafaello și o oră și jumătate de somn.

La sfârșitul zilei piciul a luat 10 grame.
Duminică a fost mai liniștit. Se mai obișnuise cu programul cel nou. Sugea mai bine și mai repede, nu se mai culca atât de des la sân. Am fost optimiști. Seara ne-am cântărit, am scăzut cu 10 grame. Eram în punctul zero.
Ieri a fost și mai cuminte. A supt bine. Ne-am întălnit din ce în ce mai rar cu “sad emoticon” (mie mi se pare că, exact înainte să plângă, seamănă foarte mult cu emoticonul supărat de la messenger).

Seara, a urmat cântarul. Șoc: plus 80 de grame! Cum media de creștere a greutății este de 25 de grame pe zi, “ne-am atins și depășit planul”. Cu chiuituri am stabilit că “Operațiunea Numai Sân” este un succes. Sperăm să rămânem la această concluzie.
Tati cel relaxat și mami cea fericită va șteaptă cu o nouă postare, cât de curând.

marți, 18 ianuarie 2011

Întrebare și răspuns

Ieri seară, Unghiuță nu se mai trezea să facem baie. Am stat noi până pe la 23.30, am mâncat, am stat de povești, ne-am dat pe net... Îngrijorător de mult timp liber, ce mai... Hai să-l trezim, zic, că se face dimineață! Astfel, tati merge cu javra afară, io mă duc în cameră la gras (care, momentan, e și camera noastră - și uite așa descoperi că poți foarte bine să crești bebeluși și într-o garsonieră, aviz amatorilor!) și încep ritualul. Mai întâi îl dezvelesc și îi vorbesc încet - nimic! Ridic volumul până la nivelul obișnuit - nimic! Îl mângâi pe spate - nimic! Aprind lumina cea mare și pregătesc toate cele pentru baie, neferindu-mă deloc să fac zgomot - se încruntă puțin... Bine, zic, dacă-i pe-așa, hai să vedem care pe care...! Îl iau din pătuț si îl mut la noi în pat, apoi aprind toate cele 3 becuri din tavan - nici în cot nu-l doare.



Până se intoarce tati cu Chiftea, i-am tăiat și unghiile. La ultimele două dă semne ca parcă-parcă ar face ochi, dar se culcă la loc. Într-un final ne vedem nevoiți să aplicăm tactici de gherilă, astfel că, după ce l-am gâdilat și pupăcit bine, pornim spre baie. El trona încruntat în cădița, în timp ce noi, spălându-l, lălăiam diverse cântecele, cu tati bariton și mami afon. La un moment dat, îl iau la întrebări - ciiiine e un purceluș ud? Se uită la mine cu interes. Ciiiine e băiețelul din cădiță? Zâmbește știrb! Ciiiine e un grăsun iubit care face baie? ĂĂĂĂĂĂU, răspunde el gutural, asemănător cu sunetele pe care le scot pisicile în călduri. Iar noi, părinții lălăitori de cântecele pe două voci, plesnim de mândrie că, na, avem copil care vorbește de-acum, domnule!

Ceaiul de cucută și crema unsuroasă

Ceaiul și crema sunt două subiecte deja disputate la noi în familie. Anca nu bea ceai, "de ce să beau ceai, eu nu sunt bolnavă". Eu nu sunt cel mai mare fan al cremelor, până cand îmi intră în piele mă simt unsuros, câh! De când a venit grasul, Pisica bea ceai cu carafa - de lactație, iar eu îmi dau cu cremă pe mâini (am făcut un soi de degerătură când au fost -15 grade și de atunci am tot continuat cu cremele, mai mult forțat). Pentru a ne demonstra că seamănă cu noi întrutotul, lucrurile stau astfel:
Unghiuță iubește ceaiul de parcă ar fi pelin. Singurele momente în care îl bea cu sârg sunt momentele "de criză" când foamea pune stăpânire pe tot. Nu îi place, dar înghite și se uită la noi de parcă ar spune: "Dacă altceva mai bun nu ați fost în stare să îmi dați...!". Făcând o paranteză, am descoperit legătura între criza financiară și grasul nostru: FOAMEA! Foamea este sinonimul scandalului, iar când ea se instaurează, noi doi (părinții lu' domnu' înfometat) suntem ca în time freez-ul din Matrix, facem orice să fentăm foamea. Am avut eu un unchi care a prins foametea din '46 și îmi zicea că toți copiii născuți în anul acela au fost mâncăi. Nu credeam că este cazul la Unghiuță, căci de la foamete la criză financiară e mare distanță, iar el nu are noțiunea banilor. Asta știu sigur căci într-o dimineață, pe la începuturi, i-am propus să îi plătesc cu 200 de lei dacă mă lasă să mai dorm zece minute, iar el a ignorat propunerea.
Revenind, crema de față îi place la fel de mult ca și ceaiul. Am început să îi dăm cu Cicalfate pentru bubițele de pe față. Crema este singurul lucru care îi atinge fața și grăsanul NU își dorește să-l mănânce ( babețele, fesuri, finet, body-uri fac parte din meniul obișnuit). Este cu adevărat dezgustat de senzația dată de cremă și apoi își dorește să se șteargă.
Ce pot spune, băiatul lui tati și al lui mami!

luni, 17 ianuarie 2011

Concluziile de luni

1. Nu citi prea mult despre ce ar trebui să facă un copil. Fiecare are programul lui de creștere (după ce am răsfoit niște cărți am ajuns la concluzia că piciul nostru ar trebui să aibă două luni jumătate)
2. Contrar aparențelor, colicii SUNT trecători.
3. Renunță la ideea de agendă sau "to do list"! Vei fi mai relaxat.

În weekend, la taifas

Sfârșitul de săptămână este denumit generic "weekend de pisici" și reprezintă două zile de relaxare și program cât mai comun cu putință. De obicei, sâmbăta este sărbătorită prin muncă (curat, spălat, proiecte neterminate pe la servicu) dar nu a fost cazul acum. Anca s-a chinuit și a făcut totul de vineri astfel încât să avem un weekend cu adevărat "de pisici".
Sâmbătă, în afară de programul obișnuit, am mers la plimbare, în jur de o oră, timp în care piticul a baleat între somn și atenție desăvârșită. E curios foc și foarte atent la zgomote, la blocuri, la cer, la soare...
Duminica era ziua pe care o așteptam. Anca se ducea la biserică pentru a primi moliftă ( încuviințarea preotului de a reintra în biserică după naștere) iar eu trebuia să stau acasă cu piciul. De obicei, dimineața după masă este foarte energic și jucăuș iar eu abia așteptam să stăm la taifas, mă gandisem la povești despre toate animalele ce populează camera grasului, ce mai, îmi făcusem temele. Dar, surpriza surprizelor, Unghiuță s-a culcat buștean. Așa ca am stat să îl păzesc și m-am gândit că rămâne pe altădată.
Tot duminică, piticul a ascultat Phoenix, în original. Tatăl grasului nu prea știe multe cântece de leagăn (de fapt nu știe decât melc melc cotobelc) astfel încât Unghiuță are parte de „Mica Țiganiadă”, „Mugur de fluier” și alte câtece din aceeași categorie. Nu a părut deloc supărat astfel încât m-am gandit să audă și el varianta originală. A ascultat ca un meloman desăvârsit. Atent, liniștit și din când în când mai gângurea la solo-uri.
Azi e luni. Încă cinci zile și..."weekend de pisici"!

vineri, 14 ianuarie 2011

6 săptămâni

6 săptămâni

Ne facem mari..., gata și lăuzia. Azi, Unghiuță împlinește 6 săptămâni, iar mama lui a scăpat oficial de eticheta de lăuză.
Copilul nostru se schimbă, în fiecare zi văd cum crește. Dintr-un ghemotoc mai tot timpul adormit (chiar și atunci când mânca) s-a transformat într-un copil. Un copil frumos și dulce, care comunică în diverse feluri. Zâmbește și râde, gângurește, apucă diverse chestii (deocamdată, doar lucruri moi, gen buza lui tati, tricoul meu, degetele oricui i le întinde, propria puță, păturica, etc) și fiecare gest are o semnificație anume: nu pleca, mă doare burtica, sunt obosit, am chef de joacă, etc.

Când se trezește și îi e foame (adică, întotdeauna) scoate niște sunete în genul unor mârâieli prietenoase. Dacă nu intervin prompt, încep strigătele de luptă, mârâiala devine amenințătoare. Dacă nici așa nu mă convinge să mă mișc mai repede, plânge. Apoi urlă. Deci, mă mișc repede! :) Adoră să stea în fundul gol. Recent, tati i-a instalat o bară cu jucărele deasupra măsuței de înfășat. Și să vezi de-atunci chiote, gângureli și veselie, în patru: Unghiuță, hipopotamul albastru, hipopotămița galbenă și mingiuța. Îi place mult apa, la baie nu zice nici pâs, chiar dacă e mai obosit, înfometat sau dacă îl doare burtica. Și îi mai place masajul de după baie, specialitatea lui tati, care insistă mai ales pe spate, la ceafă, “la greabăn”, în timp ce Unghiuță mormăie și oftează mulțumit... Adoră să stea în brațe, în poziție cât mai verticală, iar culcatul pe burtica mea sau pe a lui tati (că-i mai lată, sîc!) este principala armă în lupta cu urâcioșii de colici. Iși iubește bunicii. Deja le cunoaște vocile și cred că le asociază cu sentimentul de răbdare și răsfăț infinit... ;) Și îi place mult afară, de la început a fost foarte liniștit la plimbare. Mai nou, cercetează cu ochișori curioși și atenți cerul și tot ce mai poate vedea din landou. Astăzi, cadoul pentru cele șase săptămâni împlinite a fost prima lui plimbare în parc. Și, desigur, marea lui iubire este mâncarea, mai precis sânul meu. La țâță îi trece și foamea, și setea, și agitația, și durerea de burtică, mai uită și de colici... Știam că e important să alăptezi, dar nu știam că e ATÂT de important. Mă bucur enorm că am tras de mine până la limită și înapoi să nu renunț atunci, în primele zile după naștere, când doare de leșini și când ai impresia că nu vei reuși în veci.
Nu-i place să stea singur. Deloc! Dacă nu doarme e musai să stai cu el: să te joci, să-i cânți sau să-i povestești câte-n lună și-n stele.

Este foarte atent la tonul pe care-l folosești, mai ales cu mine. Zilele trecute, în timp ce-i dădeam să mănânce, vorbeam la telefon cu o prietenă. Îmi spunea nu-știu-ce care m-a scos din sărite și am devenit mai rece. Deși Unghiuță părea că suge în somn, a deschis ochii, s-a oprit din supt, a devenit foarte atent, s-a încruntat și a-nceput să plângă. I-a trecut imediat ce i-am vorbit pe tonul cald, obișnuit.
Suportă greu ștersul ochilor și curățarea nasului. Uneori, îl mai păcălim să nu plângă, dar nu ne iese mereu. Și nu-i place să aștepte, vom avea probleme serioase cu educarea răbdării... Nici ceaiul nu-i place. Acum, de milă, de silă mai bea, dar în primele zile lua două guri, până îi simțea gustul, se prindea că nu e lapte, ridica brusc mânuțele deasupra capului și scotea un sunet ascuțit din gât, ca și cum s-ar sufoca... Doar că nu striga “săriți!!! m-a otravit!!!”
Cât despre mine... aceste șase săptămâni au fost o revelație. Ne-am dorit imens acest copil, dar eu una habar n-aveam ce mă așteaptă. Cred că niciunul dintre noi nu are idee până când vine copilul... Au fost cele mai minunate și mai împlinite săptămâni, dar și cele mai epuizante. N-am fost ever atât de obosită, deși, pe vremuri, am stat și în spital odată, cu diagnosticul “epuizare”. Ceea ce mă uimește este cum reușesc să găsesc resursele fizice de a contiuna, la o medie de 4-5 ore dormite, din 24. Și alea cu pauze! Oricum, simt că Unghiuță m-a transformat total. În primele zile îmi doream enorm să ies din casă, chiar și 10 minute, să fac ceva doar cu mine însămi, exclusiv pentru mine. Cred că mă simțeam cumva prizoniera copilului, mă simțeam complet acaparată. Lucrurile s-au schimbat în noaptea în care odrasla a avut prima criză serioasă de colici, pe la 2 săptămâni, cred. Atunci am știut că aș face orice ca să nu-l mai văd chinuindu-se. Cred că abia atunci am început să conștientizez că, cel puțin temporar, noi doi trăim într-un soi de simbioză. O simbioză pe care am ajuns s-o iubesc, e minunat să te simți atât de... indispensabil. Cred că de aici și resursele nelimitate de energie dedicate grăsunului. Sigur, am și momente în care sunt pe punctul de a ceda, dar îmi spun mereu că timpul trece oricum prea repede și că niciodata nu voi mai trăi ziua în care fiul meu a împlinit 6 săptămâni, de exemplu. Va veni (prea) repede și vremea când brațele mele nu vor mai reprezenta locul ideal de cuibărit pentru el și atunci știu că am să regret scurtele răgazuri în care îl las în grija altcuiva... Pentru moment însă, copilărim împreună și e... grozav!

miercuri, 12 ianuarie 2011

Eu si prietena mea Zica

Ea se simţea ignorată, El a fost galant, Ea s-a apropiat şi aşa s-a format Un cuplu.

Discutiile mele cu mami

Dragoste la prima vedere!

Doamna "Mama lu' domnu' Unghiuţă" încerca să poarte o discuţie de la egal la egal cu grasul.

Pregătiri pentru excursie

Ne pregateam să ieşim afară (da, eram şi eu acasă). Nu ne-am decis dacă seamănă mai mult cu un eschimos decât cu un cosmonaut.

Am urcat la peste 4.000

Nu, nu ne-am apucat de căţărare dar am reuşit să depăşim pragul psihologic de 4 kg. Nu mai suntem panicaţi. Grasanul e bine, ia în greutate a şi crescut 4 cm.
În ultimul timp mergem din ce în ce mai des la plimbare, de fapt mami merge cu el la plimbare, în timp ce tati stă la serviciu. Mie nu prea îmi convne treaba asta, dar na, tre' să te adaptezi.
Încerc cu greu să ma readaptez scrisului zilnic pe blog dar în ultimul timp nu îmi mai iese atât de bine. Parca timpul meu stă într-un buzunar rupt şi nu ştiu, la sfârşitul zilei ce s-a întâmplat cu el. Sper sa îmi revin.
Am reuşit multe de când nu am mai scris. Ieri pisica cea mică a reuşit să se intoarcă de pe burtă pe spate şi cu asta s-au sfârşit zilele de relaxare ţn faţa măsuţei de înfăşat. Acum facem totul cu o singură mână, în timp ce, cu cea de a doua asigurăm integritatea corporală a piticului.
Avem cinci saptămâni şi cinci zile şi am aflat că "vârful" colicilor se atinge pe la şase săptămâni. E îmbucurător, pentru că n-om fi dormit noi mult în ultimul timp dar sunt conştient de faptul că putea fi muuuult mai rău. Dacă ne "ţine Dumnezeu obiceiul" s-ar putea să nu ajungem la medicamente anticolici. Am încercat pe cât se poate să ne ferim de chimicale dar nu am putut să scăpăm. Mâncăm supliment de formulă iar eu cred că sunt destule chimicale în asta.
Vă dau întâlnire aici, mâine, cu mai multe poze. Promit!

vineri, 7 ianuarie 2011

Petrecerea de după baie

În vremuri de demult (până acum 2 săptămâni) băiţa era ceva istovitor pentru pitic, astfel încât, după ce ne îmbăiam şi mâncam grăsanul dormea duuus. Acum nu prea mai este aşa. După băiţă avem chef de petrecere. Mâncăm, ne aşezăm în pătuţ şi începem: dăm din mânuţe, din picioruşe, cântăm şi mieunăm. E un party în toată regula la care participă bineînţeles şi Teo care zdrăngăne de zor din inelul zornăitor.
Din păcate nu vă putem prezenta decât poze de la after-party pentru că în timpul petrecerii noi stăm spectatori şi ne hlizim de mama focului.
Cei doi petrecăreţi extenuaţi:

În afară de asta putem anunţa că suntem sănătoşi tun, nu e doar părerea noastră, a devenit oficial. Ne-a spus-o medicul la vizita de o lună.

joi, 6 ianuarie 2011

To Nietzsche or not to Nietzsche

Un "no comment" din partea anoastra si a piciului.


P.S. În apărarea părinţilor netoţi pot spune că ramele nu aveau dioptrii.

marți, 4 ianuarie 2011

Între “bace” și “cichichan”

În ultimul timp piticul are diverse activități extracuriculare. Eu și Anca ne așteptăm, dintr-o clipă în alta, să ne fluiere și să spună: “Brânză bună, de oi, vreți?”. De aceea îl tot tratăm cu apelativul “bace”. Glia, dom’le.

Pentru că personalitatea domnului este în dezvoltare nu e foarte hotărât cum stau lucrurile, astfel încât aseară ne-a surprins cu niște reprize de karate împreună cu sunete specifice de haaaaiaaaaa. Cichicean (Jackie Chan în libajul comun al oamenilor care, în copilărie, au văzut filme cu el pe casete VHS) ar fi fost extrem de invidios pe talentul piticului. A fost foarte amuzant, dar nu a durat foarte mult pentru că a devenit brusc atent la hohotele noastre de râs. Pentru moment prevestim o carieră filmografică cu roluri extrem de variate pentru pitic.

În afară de interpretări pe roluri, suntem din ce în ce mai grași și am împlinit o lună. A trecut foarte repede timpul, chiar dacă îl petrecem mai mult treji. La începutul blogului ma întrebam dacă voi avea ce să scriu zilnic în el, dar această îndoială a fost spulberată. Ai ce scrie și nicio zi nu seamană cu cea precedentă. Este minunat și mai ales în perpetuă schimbare. Înainte să vină grăsunul ne gândeam cum ar fi să câștigăm la loto și să plătim casa, să schimbăm mașina... Acum mă gândesc că mi-aș lua concediu cel puțin un an să stau tot timpul cu pisicile mele.

luni, 3 ianuarie 2011

F.C. Somn - Alarma Telefon București 1-0


Ieri am fost în vizită la părinții mei. Afară a fost soare, vreme bună de scos Unghia la aer, plus că încercăm diverse metode de a ridica moralul bunicului meu. Toți cei patru bunici sunt topiți după pitic, iar bunicile au o pasiune majoră: să-l țină în brațe. Mama părea că înțelege de ce NU trebuie să-l luăm în brațe tot timpul, dar dacă stătea mai mult de 30 de secunde singură cu piciul, o găseam cu el în brațe. Avea și motive: plângea, l-am dus să-l vadă tataie, are colici, îl doare burta, sughite... Astfel, Unghiuță a fost un prinț și a stat în brațe 80% din timpul în care n-a dormit. Când am ajuns acasă, a trebuit să stăm și în pătuț. Dar ce să vezi, albinuța (este cea care a înlocuit piunezele din pătuț și îl înțeapă pe gras în funduleț de câte ori atinge salteaua. O “prietenă” a domnului de care am uitat să vă spun în postul precedent) era la treabă. Păi, și-a început distracția: pe burtică, pe spate, pe o parte. Nimic. Doar urlete. Albinuța, la treabă. Am ajuns la concluzia că trebuie să amânăm baia câteva ore. L-am schimbat, a mâncat (din nou) și ne-am așezat cu toții în pătuțurile noastre, dar nu înainte să punem ceasul să sune peste o oră jumătate (ora 23). El statea 10 minute liniștit după care reîncepea distracția. O dată, de două ori, de trei ori... Ne-am trezit brusc cu câinele plângând în prag (trecuse de mult ora de ieșit afară). Era ora două. Unghiuță dormea dus. Ceasul, săracul, a sunat, dar cine să-l audă? Așa a împlinit băiatul nostru o lună. Neîmbăiat, dar liniștit.

La mulți ani Unghiuță!

duminică, 2 ianuarie 2011

Ce vrăji a mai făcut Unghiuță

Pentru că am lipsit atât de mult, mă simt nevoit să fac o recapitulare a evenimentelor din ultimul timp.

Grasul (3.700 kg, ieri) are doi noi prieteni: pe Zica-Suzica Tâmpițica, care ne ajută să trecem peste perioadele grele din viața noastră, când ne doare burtica și suntem supărați nevoie mare. Este “Tâmpițica” pentru că nu știe să stea la locul ei, în guriță, când piticul se plictisește un pic, dar nu chiar de tot, de prezența ei. A mai apărut și Teo, un pisoi de pluș cu un cerculeț zonăitor pe care piciul îl plesnește, cu dragoste, în momentele de relaxare din pătuț.
Aici Unghiuță dormea cu spatele la Theo:



Să începem cu evenimentele marcante:

Ai o buză, dă-mi-o mie!

Unghiuță a început să apuce lucruri, deliberat și foarte hotărât. Până acum apuca diverse degete care îi ieșeau în cale și, uneori, păturica. Acum am diversificat atât de tare încât într-o seară, când mă pregăteam să îl așez în cădiță și m-am aplecat să îi dau pupicul de început, m-a apucat foarte hotărât de buza de jos, fără urmă de remușcare sau intenție de a-i da drumul. Declar pe propria-mi răspundere că buza este încă intactă și așteaptă o nouă întâlnire cu mânuțele apucătoare.

Norocosul

În jurul Crăciunului a fost la noi în familie o agitație maximă, nu din pricina pregătirilor, ci din pricina constipației. Grasul a fost constipat și implicit mârâit nevoie mare (și la propriu și la figurat). Totul a durat până într-o noapte când am rupt “lanțul slăbiciunilor” și am “norocit” un pampers până la refuz și chiar mult peste. La lumina zorilor am descoperit că s-ar putea să avem lângă noi un mic Ogică pentru că băiatul nostru a reușit, prin necunoscute mijloace, să își pună “norocel” chiar și în păr, pe una dintre tâmple. Make-up artist-ul lu’ tata!

Cuuuuuu!

De când am devenit mai activi, am dezvoltat si vocabularul. Am descoperit că un sunet amuzant foc se aude din pătuțul piticului din când în când, printre zornăiturile lui Teo, asemănător cu chemările porumbeilor. Trebuia să facă ceva să se înțeleagă cu sărmanul Teo. Numai bătaie și nici o vorbă bună nu se face!

Cu piciul la purtător.

După cum vă povesteam, piticul a primit un sling de Crăciun. Slingul a fost pregătit, spălat, călcat, studiate instrucțiunile de utilizare și ne-am hotărât să luăm grasul la purtător. Elanul meu a fost repede înfrânat cand am descoperit că, din pricina ursonului gigantic, nu îmi pot da seama cum stau piciorușele și mânuțele piticului. Așa am amânat eu plimbarea cu slingul. Într-o zi, în “perioada constipată”, când eram la muncă, mami a rămas fără tactici de liniștire, așa că s-a gândit că o plimbare cu slingul nu are cum să strice. Și așa piticul s-a plimbat cu slingul prin casă și a reușit să adoarmă. Mami+sling+colici=love sau, mai exact, somn. Am fost puțin gelos că nu eram de față, dar am văzut poze.



Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povești așa...

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Minunea din prima zi

De Revelion, noi, cei doi părinți ne-am hotărât sa fim ființe sociale și am invitat o pereche de prieteni la noi. Eram morți de oboseală - starea noastră permanentă, iar eu mă gândeam ușor jenată ce neplăcut va fi să anunț pe la ora 1 ca mă duc la culcare, că nu mă mai țin bateriile. Seara dintre ani a decurs după ritualul deja cunoscut: baie, masaj, cântărit, mufat la sursa principală de alimentare (sân), apoi suplimentul. La ora 23, plodul era în pătuț, unde a stat cuminte și treaz pâna pe la 1, ascultând bombardamentul de afară. Nu s-a speriat deloc de zgomot, dar a fost nevoie de 2 intervenții cu Zica-Suzica, pe motiv de mârțâială din cauza colicilor. Nu același lucru se poate spune despre câinele familiei, care, de când au început petardele și artificiile (adică, de câteva zile) merge numai tupilat pe lângă pereți, iar aseară, în ciuda amenințărilor și a altor chestii mai... coercitive, nu s-a dat dus de sub pătuțul copilului, deși nu are voie nici măcar să intre în camera respectivă. După ora 1, copilul a adormit, în ciuda haosului care continua afară, iar noi am continuat "petrecerea". Pe la 3.30 ne-am garat și noi. Nici nu-mi venea să mă mai bag în pat pentru că, de obicei, pe la 4 se dă trezirea. În fine, mi-am zis că o jumătate de oră de somn e mai bună decât deloc... și am adormit imediat.
Când m-am trezit, afară era soare și frumos, tati dormea dus lângă mine, în aceeași poziție în care se culcase, copilul gângurea liniștit în pătuț, iar ceasul arăta... ora 8!!! Primul gând: am fost în comă, sunt o mamă execrabilă, am lăsat plodul să moara de foame! L-am luat ușurel în brațe, l-am pupat, i-am urat la mulți ani, mi-a zâmbit complice... Cred că ăsta a fost cadoul lui pentru noi: ore de somn legate, nesperate, dar de care aveam atâta nevoie. Sau, pur și simplu, întrucât e un copil isteț, s-a hotărât să sară peste o masă, pentru că niciunul dintre părinții lui nu părea prea apt să aibă grijă de el în toiul nopții. Ce și-o fi zis: decât să mă scape amărâții ăștia din brațe, mai bine dorm aici, cuminte!
În concluzie, am început anul cum nu se poate mai bine, sper s-o ținem tot așa, ceea ce vă doresc și vouă! Ah, și tati a primit un cadou, de la noi doi: aproape 10 ore legate de somn! Așa arătau băieții mei în prima dimineață minunată din 2011. La mulți ani!