luni, 29 octombrie 2012

First Christmas list

Context: Am facut celebra și mizerabila eneterocolită virală, acum vreo două săptămâni. Toți! În ordinea numerelor de pe tricou: Alex, care zicea că i-a căzut ceva greu; la două zile, Andrei, pe urmă eu. Noi, cei mari, ne-am revenit repede, în două zile (mai ales că n-am prea avut de-ales). Cu Andrei a fost cu cântec: spital, deshidratare severă, perfuzii, suspiciune de Rotavirus, analize, tratament, regim, tot tacâmul. Oribil! Evident, a slăbit mult (vreo 800 de grame, din totalul de 10.800...), a refuzat să mănânce, a fost super-apatic, super-mârâit, a-nvățat cuvântul "bațe!"(în brațe) și l-a repetat obsesiv, până ce am ajuns să-l cărăm dintr-o cameră în cealaltă numai în brațe... Copilul nostru nu e vreun pasionat de mâncare (sau de somn, for that matter) din fire, e sub greutate de când avea 3 săptămâni, așa că nu-i greu să ne imaginăm ce minunat a fost să-l hrănim în aceste zile... Refuza orice, din principiu. Sau cerea ceva de mâncare, plin de entuziasm și, după două lingurițe începea să se smiorcăie: "Ata...! Ata..." (alta, cu sensul de altceva de mâncare). Desigur, după ce primea "ata", istoria se repeta. Și ne-am distrat așa mai bine de o săptămână, până ce am ajuns la capătul răbdării și-am decretat că schimbăm foaia: Iată, asta avem de mâncare, dacă vrei bine, dacă nu, ne mai vedem la masa următoare. Panică, istericale și crize, mai ales că se obișnuise cu rugăminți și măcar trei variante de mâncare la aceeași masă, cât a fost bolnav... Dar, pentru că e băiat isteț, s-a prins repede și a-nceput să mănânce. Mult mai bine decât înainte de a fi bolnav, minune! Și nu prea s-a mai oprit!
Azi: Dimineață a mâncat tartină cu cremă de brânză, apoi vreo trei biscuiți. La gustare, portocală, iar la prânz o porție mare de ciorbiță. N-a vrut să doarmă la prânz, i-am dat paste pe la 15.30, le-a terminat și a cerut "papa". Vrei migdale, mama? "Da, mi!". Și a mâncat vreo 10-15 migdale, de nu se mai oprea. Booon! Pe la 18.30 zic să-i dau un fel de early dinner, ca până la 20 să-l culc. Mânca iaurt cu cereale, dintr-o cană de la Milka, cu sania lui Moș Crăciun trasă de reni. Îmi arată renii: "Muuuuu!" Nu sunt văcuțe, mama, sunt renii lui Moș Crăciun. Ei trag sania Moșului prin zăpadă. Uite, aici e sania, aici e Moșul, care vine la noi de Crăciun, când afară e frig și zăpadă și ne-aduce cadouri sub brad. Tu ce cadou vrei să-ți aducă Moș Crăciun? "Papa!", vine răspunsul prompt. Mâncare, mama?! Ăsta e cadoul pe care-l vrei tu?!? "Da!" Păi, ce mâncare să-ți aducă Moșul, Andrei? "Pate! (paste) Ai! (iaurt) Șașou! (șalău)", toate rostite exact așa: apăsat, imperativ, cu pauză între ele. Mama, dar nu vrei mai bine jucării? Poate niște mașini...? "Papa! Bigiki! (brânzică) Coco! (popcorn) Mi! (migdale)" Bine, mama. Când mă-ntâlnesc cu Moș Crăciun o să-i zic să-ți aducă mâncare, dacă zici că nu vrei jucării... "Da! Papa! Go! (mămăligă cu brânză și smântână)"

sâmbătă, 27 octombrie 2012

"A", acum și la-nceput și la sfârșit

Litera "A" a fost de foarte devreme o prietenă bună a lui Andrei. O așeza la începutul fiecărui cuvânt pentru a îi întări sensul, apoi pentru a ne arăta o exclamațiune (Aaaaa, mama!), iar apoi a fost folosită pentru a înlocui prepoziția "la" (A mami! = LA mami!). De câteva zile avem o un nou tip de exprimare: "A mami" a devenit "A mami ĂĂĂ!", "Baca ĂĂĂ"(Barca) și cel mai amuzant este "bigichi ĂĂĂĂ" (care înseamnă, evident:), branzicăăă!
După o analiză atentă am ajuns la concluzia ca fenomenul "Ă" este: fie semn de exclamare transformat în literă din lene și pentru că "bigichi, semn de exclamare" nu ar suna atât de amuzant, fie o înfloritură artistică care "dă bine", principiul fiind începem cu "A" terminam cu "Ă". E frumos să asortezi începutul cuvântului cu sfârșitul acestuia, așa cum ne asortăm pălăria cu pantofii.

luni, 15 octombrie 2012

O'BIA

De "o'bia" a auzit prima oară acum vreo săptămână. Andrei n-a insistat, n-am insistat nici eu. A revenit "o'bia" în viața noastră în urmă cu câteva zile, când m-am întors sleită de la muncă. Copilul a repetat de câteva ori, așa c-am început deja cunoscutele și ușor frustrantele săpături: Ce zici, mama? Unde e "o'bia", mama? Ce culoare are? Arată-i mamei "o'bia", puiule! Și am încheiat cu aproape inevitabilul: Mama nu știe ce spui, Andrei... Așa că Andrei n-a mai spus... Până azi. Eram afară cu picii și mămicile din vecini. Ora 19, moment de regăsire tandră pentru celelalte două mame venite direct de la job și puii lor care le așteptau afară, în grija unor terți. Mamele au apărut pe rând, la o distanță de câteva minute și și-au luat copiii în primire cu îmbrățișări calde și șoapte despre dor, despre dragoste și despre grijă... Andrei a asistat la ambele momente. Și, pe când ceilalți doi pitici stăteau lipiți de mamele lor, a venit și el la mine, mi s-a cuibărit în brațe și-a zis "O'bia!". Ce zici, mama? "O'bia!" Se uita la mine cald, apoi se uita la ceilalți, apoi din nou la mine. Îmi zâmbea și mă mângâia pe obraz. M-am lumina brusc: Iubirea, mama, asta spui? "Da! O'bia!" Da, mama, iubirea... Tu ești Iubirea!