luni, 25 aprilie 2011

Dar de Iepuraș


În Sâmbăta Mare, mami copilărea, iar tati, foarte răcit, gospodărea. Pe după-amiază, am lăsat plodul să-și aerisească posteriorul, în patul mare, pe burtă și am venit la bucătărie să-i fac lapte. Am stat cu tati de povești vreo 10 minute. Dinspre Andrei, nici un sunet. Ce ciudat, zic, că mai mult de 5 minute nu stă singur. Mă duc la el în cameră și văd minunea, din prag. Îl lăsasem spre marginea patului, într-un capăt, pe lațime. Și pe burtă. L-am găsit cam 1 metru și ceva mai la vale, PE SPATE, rozându-și preocupat o mână. Din păcate, nu putem posta și fotografia, întrucât, așa cum spuneam, tânărul explorator era în fundul gol, cu toate cele expuse mândru... Da, puiul nostru s-a întors!!! Chițăind de încântare, l-am chemat și pe tati să vadă minunea. Apoi, l-am așezat din nou pe burtă pe Andrei și i-am dat un cub, pe care adoră să-l molfăie zilele astea. Și-a luat cubul, l-a băgat în gură, apoi l-a tras cumva sub piept, a ridicat fundul, a împins puțin cu genunchiul stâng și gataaaa! S-a întors din nou! Au urmat pupături și felicitări ca “Bravo, mami, bravo!”, chestie care îi place foarte tare, cred că s-a prins că e de bine. Știrbul zâmbăreț a făcut prima întoarcere (conștientă, că s-a mai întors o dată - nu știu cum - și în dimineața botezului, când avea vreo 8 săptămâni) pe 23 aprilie, la 4 luni, 2 săptămâni și 6 zile!

vineri, 22 aprilie 2011

Remember

Cu 20 de săptămâni în urmă, pe la ora asta, fusesem deja la control și aflasem deja că trebuie să nasc azi. Mă îndreptam spre maternitate, cu un Alex care hotărâse că vineri e o zi excelentă să naștem, pentru că el e liber în weekend (?!?) și ne anunțam telefonic mamele despre ce avea să se întâmple. Una a început să se roage, cealaltă să plângă... Eram extrem de liniștită, deși văzusem câteva cezariene pe net și nu mi se păruseră neapărat a piece of cake. Mai ales că am o mică fobie de spital, injecții, etc. Și totuși, nu-mi era frică deloc. Eram doar nerăbdătoare să-mi văd copilul, să-l aud, să-l iau în brațe și să mă conving că e bine. Credeam c-am să știu, privindu-l, dacă e bine sau nu.
Au urmat formalitățile pentru internare, de care s-a ocupat mai mult Alex, timp în care eu și bebe am fost monitorizați. S-a prelungit destul de mult pentru că nu prea mai erau locuri în spital. Iar eu nu aveam programare, mai erau cam 10 zile până la termen. Într-un final, am ajuns într-un salon și am încercat să dorm, în așteptarea marelui moment. Îmi era sete, foame și somn, in ordinea asta. Nu mai mâncasem de vreo 18 ore, nu băusem nimic de vreo 10, iar să dorm mă străduisem, dar mai mult de 3 ore nu îmi ieșise... N-am dormit nici în salon. Aveam o colegă de cameră care a vorbit la telefon non-stop și al cărei partener a intrat și a ieșit de cel puțin 10 ori într-o oră. Pe la 11.30 am coborât la sala de nașteri. A venit și doctorița mea, care a stat cu mine cam tot timpul, așteptând o fereastră între operațiile programate și urgențe. Eu și burta mea eram din nou monitorizați și doctorița se mira că nu fac ca trenul la contracțiile destul de serioase pe care le aveam. Le simțeam, dar nu dureau. Eram mult mai preocupată de bătăile neregulate ale inimii mici din mine.
Într-un final, am intrat în sala de operații. Încă nu m-am hotărât dacă semăna mai mult cu o morgă sau cu un abator. Era undeva pe la mijloc, cred. Ca să-mi distrag mintea de la gândurile astea “vesele”, am conversat cu asistentele. Le-am întrebat despre toate aparatele de pe-acolo, despre câmpuri sterile și alte minuni. Între timp, mă cocoțasem pe masă și îmi aminteam cum, pe la vreo 10 ani, am făcut apendicită (din lăcomie, că mâncasem și porția de căpșuni a fratelui meu), am vrut să fug din spital de frica operației și, când am fost invitată deloc ceremonios să mă urc pe aceeași masă, mi s-a părut că e ca și cum mi s-ar arăta propriul mormânt proaspăt săpat și mi s-ar cere să mă așez în el, fără să fi murit... De data asta, deși eram cam cât o galaxie, mi-a fost mult mai ușor să mă urc pe masă. Acum aveam o singură idee fixă, pe care o repetam obsesiv - să-i spună cineva soțului meu că ne pregătim să-l scoatem pe fiu-său, ca să vină să filmeze. Am cerut lucrul ăsta când am intrat în sală, când m-am dezbrăcat (dacă mă tăiați doar pe burtă, de ce trebuie să fiu la nudul gol?!), când m-am urcat pe masă, când m-au dat cu iod, când mi-au pus sonda, când mi-au montat perfuzia și l-am spus fiecărei asistente și fiecărui medic, de la anestezist până la neonatolog. Într-un final, doctorița mea mi-a explicat că Alex știe în ce stadiu suntem, dar că trebuie să mă acopere și să dea drumul la anestezie, înainte de a-l chema. De ce, am întrebat eu tâmp, doar m-a mai văzut dezbrăcată? Da, dar întinsă pe masa de operație, legată de aparate sub lumina de neon și mânjită toată de iod nu te-a mai văzut. Nu ești prea drăguță și nu vrei să rămână cu amintirea asta, crede-mă, mi s-a răspuns. OK, let the games begin!
Înțepătura în coloană și, repejor, senzația că mi se răcesc picioarele. Apoi Alex, zâmbind galben după un geam din fața mea. Îmi face semne de încurajare cu mâna, dar mi se pare că eu ar trebui să-i fac lui. Nu pot, că-s legată cu fire... Anestezista îmi spune să încerc să mă relaxez. Sunt cât se poate de liniștită, aș și dormi, dacă nu mi-ar veni să vomit, nu mi-ar fi frig și dacă ar fi mai liniște... Gata, mi-au pus paravanul ăla verde și nu mai văd nimic în față, nici pe Alex, implicit. Peste paravan o văd pe doctoriță și o aud cum cere diverse instrumente cu voce egală. Din când în când îmi mai spune mie lucruri pe un ton cald, liniștitor. Restul conversației din jur e mai ales despre gemenii anestezistei și cei ai medicului neonatolog, care nu, nu sunt unii și aceiași și nici proprietate comună, ca să zic așa.
La un moment dat, simt că nu mai am aer și că ceva imens îmi strivește plămânii. Simt cum se smucește masa de operație cu totul. Întreb ce se petrece și asistenta care a stat tot timpul lângă mine îmi spune că cele două doamne doctor se luptă să scoată copilul. Am văzut mai târziu, pe inregistrare, că a cam fost o luptă și că ce-mi strivea mie plămânii era cotul celeilalte doctorițe, care-l împingea literalmente pe Andrei spre ieșire... Aud “Gata” și, două secunde mai târziu, plânsul mienuat, dar viguros al puiului meu de om. Înainte să-l văd pe Andrei am văzut broboanele de sudoare de pe fruntea doctoriței mele și zâmbetul din ochii ei. Cred că zâmbea cu totul, dar masca chirurgicală nu arăta mai mult. Apoi Andrei, vânăt la corp și roșu la față, cu ochii umflați și lipiți, încruntat tot și plin de cute, urlând din ce în ce mai tare, cu mânuțele depărtate de corp și cu degetele rășchirate a panică. M-a bufnit râsul, mi s-a părut extrem de comic în supărarea lui. Nicio altă emoție, poate doar o vagă ușurare că, cel puțin la prima vedere, e întreg. Am privit apoi cum îl sterg, îi aspiră nasul și gura, îl măsoară și-l cântăresc, îi testează diverse reflexe. Andrei s-a născut într-o vineri, la ora 13.50, a avut 3420 de grame, 51 de centimetri și a luat nota 9. Iar pe mama lui a umflat-o râsul când l-a văzut prima oară. După ce au terminat cu toate, asistenta de la neonatologie (un om superb, se purta cu toți copiii de parcă ar fi fost ai ei) l-a înfășurat cu o păturică înbrăcată-ntr-un cearșaf alb, în timp ce-i șoptea diverse chestii pe care nu puteam să le aud, erau prea departe. Andrei s-a liniștit încet în mâinile ei și-n căldura scutecului, apoi am vazut-o venind cu el spre mine, în timp ce-i spunea ceva ce s-a terminat cu :
“...la mama ta”. Mi l-a adus aproape, avea o mânuță afară și ochișorii abia mijiți. Nu mai era chiar așa de supărat. I-am prins mâna în palmă și i-am spus Bună, mama! Mi-a prins arătătorul cu degete mici și foarte hotărâte. A oftat și a închis ochii. Părea mulțumit, cred că adormise. Am știut, de-atunci, din clipa aia am știut că nimic nu va mai fi vreodată la fel. Că reperele existenței mele s-au schimbat. Plângeam de mult, fără să știu. Am stat mână-n mână câteva zeci de secunde, apoi ei au plecat, eu am rămas pentru cusut &co. De aici, totul e vag, într-o ceață adâncă. Știu ce s-a mai întâmplat, dar nu-mi amintesc detalii, nici senzații. Și nici nu-i important, cred.
Astăzi, Andrei a împlinit 20 de săptămâni. Iar când mami se pregătea să încheie postul ăsta, Andrei cică se culca:
video
Și a mai ținut-o așa încă vreo oră. Și acum îmi țiuie urechea dreaptă....

miercuri, 20 aprilie 2011

luni, 18 aprilie 2011

Poveste

Mi-am dorit să fac asta de când mă știu (sa ilustrez o poveste). Acum am avut pentru cine, cu cine și când. Sper să vă placă.









luni, 11 aprilie 2011

4 luni (by mami)

Când au trecut?! Deși sunt aici zi și noapte, nu știu unde zboară timpul de bebeluș al lui Andrei... Zic să încep cu veștile mai puțin bune, ca să scap, apoi trecem la chestii mișto :).



Chestia cea mai tristă este că ultima zi din luna a patra a fost și ultima zi în care piciul a mâncat lapte-de-mami. Luna asta am trecut de la 3 mese, la 2 și apoi la una singură, dimineața, când era odihnit și avea chef să sugă. Dar tot renunțând el la sân, a renunțat și sânul la el. Și iată cum duminică dimineață, chiar când împlinea 4 luni, a tras conștiincios și înfometat vreo 5 minute, a văzut că nu mai e nimic acolo, a început să se enerveze, să se miorlăie, apoi i-am dat biberonul (oricum primea completare de lapte praf după orice masă de sân), l-a acceptat mulțumit și gata. Așa s-a încheiat capitolul alăptat, cu o mamă nostalgică, conștientă de greșelile făcute și hotărâtă să facă altfel data viitoare, dar fericită că 4 luni, deși mult mai puțin decât spera, înseamnă mai mult decât 3, 2, 1 și mult mai mult decât deloc și cu un Andrei care nu pare deloc deranjat de schimbare.
Altă treabă mai puțin veselă, tot opera lui mami, este că luna asta ne-a apucat diversificarea. Oarecum îngrijorată că fetița unor colegi (mai mare cu o lună decât prințul) mănâncă deja piureuri și supe, am întrebat medicul dacă nu începem și noi diversificarea. Sigur că da, mi s-a răspuns, băgați întâi suc de morcov. Începeți cu o linguriță și creșteți progresiv, până la 60 ml. Iar mami, cam tută din fire, așa a făcut, deși citise peste tot (chiar și în deloc avangardistul Căpraru!) că diversificarea se face după patru luni, sau chiar după șase! Recunosc, nu am nicio scuză, decât aceea extrem de vagă și stupidă că sucurile de fructe nu înseamnă diversificare, zis-a tot medicul. În concluzie, i-am dat copilului suc de morcovi, primele zile a fost ok, dar, odata ce am depașit 30 ml a început circul cu dureri de burtică, megabalonări, scaune împrăștiate, gaze, ne-mâncat nici jumătate din laptele pe care-l papă de obicei, mârâială, etc. Deci, am greșit. Mea culpa! Și, evident, m-am oprit. Acum, nici prin gând nu-mi trece să reîncep mai devreme de 5 luni. Rămâne de vazut ce vom face atunci. Încep tot cu morcov? Adică, felul în care a reacționat plodul înseamnă a) că nu-l tolerează, b) că era prea mic pentru așa ceva, c) că ar fi trebuit să cresc mult mai lent cantitatea sau d) altceva, ce io habar n-am? Am o lună la dispoziție pentru research și, de data asta, sper să n-o mai dau în bară. De asemenea, rog toți oamenii buni și trecuți prin de-astea să-mi împărtășască și mie din știința lor, după ce mă vor fi făcut cu ou și oțet pentru ce-am stricat, desigur. Partea bună din toată povestea este că, în ciuda disconfortului acut pe care i l-am făurit, Andrei a trecut cu bine peste episod, hlizindu-se știrb de îndată ce-am terminat cu sucul de morcov (pe care, dealtfel, îl păpa cu o plăcere fantastică, mozolind TOTUL în portocaliu).

Gata cu urâciunile, de aici - numai de bine!



Primul lucru BUN este, în ciuda a ceea ce spunea tati în postul lui, somnul. Și programul, în general. Sigur, Andrei nu doarme chiar cât ar trebui, dar doarme ziua, de obicei. Nu cu plăcere sau din proprie inițiativă, dar doarme! După somnul neîntrerupt de noapte, doarme între 30 si 45 de minute dimineața, în leagăn, mănâncă la 12 și, de cele mai multe ori doarme după cam o oră și jumătate (posibil 30 de minute, dar și 2 ore jumate!). Masa următoare e pe la 15, după care mergem pe-afară. Dacă e cald, stăm mult și mai adoarme în căruț. Dacă nu, venim acasă și ne jucăm pââââână pe la 18, când mâncăm din nou. Urmează altă repriză de joacă și un somn scurt (cam o oră), după care baia și cina. Pe la 22 ne așezăm în pătuț și rămânem cu Moș Ene pănă a doua zi. Trezirea se dă în jur de 7-8, mai nou. Ăsta-i programul, în linii mari. Fixe sunt orele de masă (aproximativ) și somnul de noapte, care-i chiar bătut în cuie. De o lună și jumătate, de când s-a hotărât să doarmă legat, hotărât a rămas!


Înregistrăm progrese serioase la capitolul poziții, ca să spun așa. Stă binișor în fund, sprijinit. Și, cum ziceam într-un post anterior, este fascinat să-l lași în picioare. Bine susținut de sub mâini, râde, chiuie și face pași haotici spre jucăriile din dotare sau spre vreunul dintre noi, dacă suntem în zonă. Toate aceste chestii nu se petrec pentru că am vrea noi să se petreacă, ci pentru că, pur și simplu, tânărul nu mai stă la orizontală, pe nicio parte, mai mult de 5-10 minute. Începe să mârâie și nu se potolește decât la verticală. Nici în brațe nu stă prea mult, dacă are chef de joacă și explorat!



Ce mă uimește este atenția cu care-și studiază de fiecare dată (aceleași) jucării. Le prinde cu o mână, le aduce în față, aduce și cealaltă mână să prindă mai bine și le privește sașiu și concentrat, în timp ce băluțele curg râu... Iar băluțele devin fluviu după ce țopăie și se împinge să-l ridici în picioare și, odată ridicat, pornește spre o țintă dinainte propusă, dar, de obicei, incertă pentru noi, “sprijinătorii”. Ca să sporească izvorul de bale, își roade mâinile (poftește și la câte un picioruș, dar încă nu prea reușește să-l prindă) cu năduf, insistent, ceea ce mă face să-l tot caut de dinți. Parcă-parcă începe să se vadă ceva (niște inflamații, ce altceva?) la gingia de jos...
Este FAS-CI-NAT de televizor, probabil și pentru că nu a pupat așa ceva până acum. Nici acum nu pupă, deși mărturisesc că, într-o seară recentă, când urla de mama focului fără vreun motiv sau scop anume, l-‑am dus eu însămi în sufragerie și-am dat drumul la cutia cu maimuțe, ceea ce l-a captivat și liniștit mintenaș...:))




Îi place mult și să meargă afară. Luna asta am renunțat la landou, întrucât nu mai suporta să stea culcat acolo. Inventasem niște poziții semi-șezânde, dar ne-am lăsat păgubași și am trecut la varianta sport. E așa de încântat să mergem afară, încât e aproape docil la îmbrăcat, deși nu-i face absolut nicio plăcere. Dar, na, știe că urmează plimbarea, așa că rabdă baba... Zilele trecute, în parc, l-am luat în brațe și ne-am apropiat de niște copii “mari” (de vreun an jumate) care se jucau cu o minge. A început să se agite și să mă împingă, semn că trebuie să-l pun în picioare. M-am conformat, a dat bucuros din toate mâinile și a pornit hotărât spre ei. La un moment dat, unul dintre copii s-a pus pe plâns pentru că un altul îi luase mingea. Așa că lui Andrei, fire empatică pare-se, a început să-i tremure buza de jos. Am plecat înainte să înceapă jalea, distrăgându-l strategic cu “Uite, mama, floricica, brăduțul, bla-bla!” Daaa, e foarte frumos afară, dar nu suportă două treburi - să-i intre soarele în ochi și să stăm pe loc. Așa că bagă mami (sau bunica mică, cu care merge afară de două ori pe săptămână, când mami rămâne să bucătărească sau să aspiratorizeze &co.) la ture de parc, de l-a-nvățat pe de rost...!



Și acasă Andrei e vesel nevoie mare. Deja apreciază semnele de afecține (a se citi pupăceală și smotoceală până la loc comanda) din partea celor dragi (părinți și bunici). Râde feicit când îl pupi și întoarce sau ridică țeasta semi-cheală ca să-ți ofere acces la gușa grasă...:)) Noi doi avem și ritualul de pupici eschimoșești, adică îl trag aproape de mine și-mi frec nasul de al lui, în timp ce el zâmbește laaaarg, ca și cum ar fi gata mai degrabă să mă muște de nas decât să ne pupăm... Ei, iubirea are multe forme de manifestare, nu-i așa?:)
Se gâdilă și râde în hohote când îi place mult ceva. Hohote e un termen relativ, priceput doar de experți, întrucât, dacă nu-i vezi mutra încântată, ai spune că sună mai degrabă a scepticism... Scoate un HA hotărât, apoi tace cam o secundă, apoi încă un HÎ, mai vag... Noi numim asta hohot, totuși.
Am sesizat că trebuie să scoatem copilul mai mult în lume și să-l expunem la gălăgie. sau să devenim noi mai vocali. Pentru că Andrei se sperie destul de ușor și plânge dacă cineva ridică tonul în apropiere. Cred că ăsta este reversul medaliei în a crește copilul într-o casă liniștită. Nu, nu suntem genul care șîșâie, merg pe vârfuri sau șoptesc în preajma puștiului, dar nici nu ridicăm tonul, din fire. Nu mai vorbesc de țipat. Ceea ce, se pare, a rezultat un copil cam sensibil. Altfel, e foate ok cu zgomotele, spre exemplu nici n-a clipit când a trecut o ambulanță cu urlătoarea pornită la nici 2 metri de noi, în timp ce mie mi-a venit instinctiv să-mi pun mâinile la urechi...


Unul din momentele favorite rămâne baia. Pentru noi a devenit o rutină frumoasă, momentul în care ne bucurăm cu toții de timpul petrecut împreună (chiar și Chiftea, care asistă, uneori cocoțat pe marginea căzii). Iar Andrei e... super încântat. Îi place mult apa, nu zice nici pâs când tati îl udă pe față, sau dacă îi intră apă sau șampon în ochi. Are un chef de joacă nebun, dă din mâini și din picioare non stop. Mai ales din piciorul stâng și râde când tati reclamă teatral că a fost stropit... Așezat pe burtă, e ca o mică broască agitată, zici că înoată să ajungă la mal! Abia așteptăm reacția piciului în fața băiței din mare...!


Și de la baie ajungem la ceva ce mie mi s-a părut o foarte mare brânză. :) De precizat că noi (Andrei și cu mine) ne jucăm cucu-bau de când el avea vreo lună jumate (cam de când a început să nu prea mai doarmă ziua și eu mă străduiam să găsesc diverse chestii to entertain the child). Între timp, a înțeles oarecum jocul și îmi zâmbea ghiduș când apăream de după păturică sau alte chestii în spatele cărora mă ascundeam. Întotdeauna puneam “paravanele” aproape de mine și departe de mutra lui, ca să nu se sperie. Ei bine, serile trecute, după baie, iau copilul în prosop, ca de obicei și
mergem la el în cameră să ne ștergem. Nu-i place chestia sta, mai ales partea cu ștersul pe cap îl irită rău. Eu, ca să-l distrag, îl șterg repede pe față, apoi trag prosopul cu “Bau, mami, bauuuu!” Râde, ca niciodată la șters, apucă un colț al prosopului și si-l trage peste ochi. Eu spun Cucu la inspirație, el dă prosopul la o parte zâmbind laaaarg! Și tot așa, de vreo zece ori, de terminasem de minute bune cu ștersul și el continua cu joaca. Spre final însă, își trăgea prosopul peste față și-l lua atât de repede, încât nu mai apucam să spun nici Cu, nici vorbă de cucu... :)))


Așa-i Andrei la 4 luni. Vesel, frumușel și zâmbăreț, luuung ca tati (are cam 62cm), ok cu greutatea (6420g) și cu niște ochi cel puțin incerți. Uneori sunt verzi, alteori albastrul lăptos de sugar, uneori gri oțel, alteori de un albastru închis, ca marea și, decele mai multe ori, diverse variațiuni de căprui. Nu știm încă sigur cum vor fi, probabil căprui, așa că zicem că are ochi de măsline kalamata, doar acolo am văzut atâtea variații de culori și nuanțe.
Iar mami... Mami zice că deja s-a adaptat foarte bine la noul “loc de muncă”. Îi place mult de șeful ei (iar acesta pare de-a dreptul îndrăgostit de ea), ceea ce face ca lucrurile să meargă ca unse. În timpul liber (dacă există așa ceva) mami încearcă să redevină măcar o vagă amintire a ceea ce era înainte de Andrei. E grea lupta cu kilogramele pe care singură-singurică le-am pus, mâncând cât 7... Dar, hei, ce-ar fi viața fără câte o provocare de genul ăsta? :)

vineri, 8 aprilie 2011

Primăvară (re)găsită

În weekendul trecut am plecat cu toții (Andrei, tati, mami și Chiftea) la vânătoare de primăvară. Tati și Andrei au făcut un plan de bătaie, apoi au pornit s-o caute pe alei, iar Chiftea a amușinat-o insistent peste tot.







Am găsit-o, până la urmă. Era ascunsă ... peste tot pe-afară. Chiar și-n tufa înflorită de Forsythia, pe care Andrei a smotocit-o nedumerit.






A doua zi, după un scurt consiliu de familie, eu am fost desemnată să găsesc și primăvara din noi. Am mers la pont, recunosc! Chiar lângă casă, la bancă, unde am trimis câțiva bănuți și muuulte gânduri bune spre Mangalia, la Bibi. Vă recomand să încercați. Răsare imediat primăvara în suflet, pe cuvânt!

joi, 7 aprilie 2011

Interacțiune

Chiftea nu a fost cel mai ascultător câine din univers de când l-am luat. De când a venit Andrei media nu s-a schimbat. A fost foarte cuminte la început, apoi mult mai zvăpăiat decât de obicei, apoi cuminte... și tot așa. Acum este mult mai curios. Ce este ghemul fără blană care caprează toată atenția publicului?
Andrei a devenit cu adevărat interesat de Chiftea de curând sau mai exact de când a început să vadă mai bine. Este fascinat de coada mereu în mișcare a petei maro.
Acum două zile cele două interese s-au întâlnit. Mai exact interesul grasului de a apuca tot ce mișcă (și nu numai) și interesul cățelului de a mirosi tot ce mișcă (și nu numai). A rezultat o mini mângâiere. Paparazzi nostrii au fost la fața locului pentru a surprinde momentul:

luni, 4 aprilie 2011

Da, 4 luni! (by tati)


Am implinit 4 luni. Andrei s-a făcut băiat mare. Are preferințe, dorințe și aspirații. A început să își dea seama că pupicii sunt buni, râde și se alintă. Își dorește deja să se ridice și este pasionat de texturi. Totul merită cercetat (zgâriat cu degețele lui mici și grase) pielea părinților, fâșul pătuțului, prosopelele, pantalonașii (tuturor), tablourile de pe pereți... Avem în continuare un dușman teribil: SOMNUL. Somnul este cel mai răutăcios. A învățat că în pătuț “se doarme” astfel că, dacă este așezat în pătuț atunci când nu îi este somn iese revoulție. Somnul vine pe neașteptate, când este joaca în toi, și ne ciupește de fundulețul gras. Revouluție, din nou. Singurul somn bun este cel de seară. După baie și masă, somnul este (în cele mai multe cazuri) binevenit.
Am reușit să ne descoperim aproape toate părțile componente. Mânuțele și picioarele sunt prietenele noastre. Mânuțele au foste descoperite într-un mod foarte hilar, când eram în excursie la bunicii mari (adica cei paterni). Se juca și, ca prin minune, mânuțele grase s-au întâlnit și s-au lipit. Panincă!!! Și trage în stânga, și trage în dreapta dar ele nimic. Lipite, domnule! Totul se petrecea sub ochii lui mirați. Până la urmă, cum s-au împreunat s-au și dezlipit. Hiuf!!! A răsuflat ușurat. De atunci s-a prins care e treaba cu mânuțele care se lipesc și dezlipesc la comandă.
Cu picioarele a fost mai simplu. Când le ridica, apărea în câmpul lui vizual ceva ciudat. “Trebuie să îl prind!”. Zis și făcut. De aici a apărut un joc de-a țestoasa răsturnată cu Andrei balansându-se, încercand să își apuce piciorul. Nu suntem siguri că este conștient de faptul că picioarele sunt o parte componentă (a lui), dar hei, timpul rezolvă toate dilemele.
Si părinții copilului s-a făcut mari. Au început să își dea seama ce și cum, când și unde. Mami este asul comunicării și îl mai învață și pe tati câte ceva. Fiecare are calitățile lui. Mami înțelege, cântă frumos, îl învață jocuri, îl pregătește pentru cariera de cosmonaut (face niste gimnastică extrem de amuzantă penru toată lumea, mai ales pentru pici). Tati vorbește pe voci, cântă în donald-duckiană (nu m-am gândit că imi va folosi acest skill în viață), jonglează cu lucruri.
Chiftea s-a mărit și el. De fapt, nu cred că s-a mărit poate doar s-a umflat de gelozie. Este extrem de gelos când vine lumea în vizită. Până acum patru-cinci luni el era atracția principală, acum lumea tăbară pe pici iar el se agita pe hol. A fost demarată o campanie anti-gelozie ce constă în faptul că tata se joacă și cu el, ma ales în momentele critice.
E amuzant să vină oamenii în vizită și tu să te joci cu câinele. Măcar ne arată ce va face Andrei când va avea o soră/frate (pentru ambele bunici: Nu, nu suntem însărcinați este DOAR O IDEE!).
Bună! Sunt Andrei. Am patru luni, sunt mare și frumos. Și mă mai fac!...