vineri, 22 aprilie 2011

Remember

Cu 20 de săptămâni în urmă, pe la ora asta, fusesem deja la control și aflasem deja că trebuie să nasc azi. Mă îndreptam spre maternitate, cu un Alex care hotărâse că vineri e o zi excelentă să naștem, pentru că el e liber în weekend (?!?) și ne anunțam telefonic mamele despre ce avea să se întâmple. Una a început să se roage, cealaltă să plângă... Eram extrem de liniștită, deși văzusem câteva cezariene pe net și nu mi se păruseră neapărat a piece of cake. Mai ales că am o mică fobie de spital, injecții, etc. Și totuși, nu-mi era frică deloc. Eram doar nerăbdătoare să-mi văd copilul, să-l aud, să-l iau în brațe și să mă conving că e bine. Credeam c-am să știu, privindu-l, dacă e bine sau nu.
Au urmat formalitățile pentru internare, de care s-a ocupat mai mult Alex, timp în care eu și bebe am fost monitorizați. S-a prelungit destul de mult pentru că nu prea mai erau locuri în spital. Iar eu nu aveam programare, mai erau cam 10 zile până la termen. Într-un final, am ajuns într-un salon și am încercat să dorm, în așteptarea marelui moment. Îmi era sete, foame și somn, in ordinea asta. Nu mai mâncasem de vreo 18 ore, nu băusem nimic de vreo 10, iar să dorm mă străduisem, dar mai mult de 3 ore nu îmi ieșise... N-am dormit nici în salon. Aveam o colegă de cameră care a vorbit la telefon non-stop și al cărei partener a intrat și a ieșit de cel puțin 10 ori într-o oră. Pe la 11.30 am coborât la sala de nașteri. A venit și doctorița mea, care a stat cu mine cam tot timpul, așteptând o fereastră între operațiile programate și urgențe. Eu și burta mea eram din nou monitorizați și doctorița se mira că nu fac ca trenul la contracțiile destul de serioase pe care le aveam. Le simțeam, dar nu dureau. Eram mult mai preocupată de bătăile neregulate ale inimii mici din mine.
Într-un final, am intrat în sala de operații. Încă nu m-am hotărât dacă semăna mai mult cu o morgă sau cu un abator. Era undeva pe la mijloc, cred. Ca să-mi distrag mintea de la gândurile astea “vesele”, am conversat cu asistentele. Le-am întrebat despre toate aparatele de pe-acolo, despre câmpuri sterile și alte minuni. Între timp, mă cocoțasem pe masă și îmi aminteam cum, pe la vreo 10 ani, am făcut apendicită (din lăcomie, că mâncasem și porția de căpșuni a fratelui meu), am vrut să fug din spital de frica operației și, când am fost invitată deloc ceremonios să mă urc pe aceeași masă, mi s-a părut că e ca și cum mi s-ar arăta propriul mormânt proaspăt săpat și mi s-ar cere să mă așez în el, fără să fi murit... De data asta, deși eram cam cât o galaxie, mi-a fost mult mai ușor să mă urc pe masă. Acum aveam o singură idee fixă, pe care o repetam obsesiv - să-i spună cineva soțului meu că ne pregătim să-l scoatem pe fiu-său, ca să vină să filmeze. Am cerut lucrul ăsta când am intrat în sală, când m-am dezbrăcat (dacă mă tăiați doar pe burtă, de ce trebuie să fiu la nudul gol?!), când m-am urcat pe masă, când m-au dat cu iod, când mi-au pus sonda, când mi-au montat perfuzia și l-am spus fiecărei asistente și fiecărui medic, de la anestezist până la neonatolog. Într-un final, doctorița mea mi-a explicat că Alex știe în ce stadiu suntem, dar că trebuie să mă acopere și să dea drumul la anestezie, înainte de a-l chema. De ce, am întrebat eu tâmp, doar m-a mai văzut dezbrăcată? Da, dar întinsă pe masa de operație, legată de aparate sub lumina de neon și mânjită toată de iod nu te-a mai văzut. Nu ești prea drăguță și nu vrei să rămână cu amintirea asta, crede-mă, mi s-a răspuns. OK, let the games begin!
Înțepătura în coloană și, repejor, senzația că mi se răcesc picioarele. Apoi Alex, zâmbind galben după un geam din fața mea. Îmi face semne de încurajare cu mâna, dar mi se pare că eu ar trebui să-i fac lui. Nu pot, că-s legată cu fire... Anestezista îmi spune să încerc să mă relaxez. Sunt cât se poate de liniștită, aș și dormi, dacă nu mi-ar veni să vomit, nu mi-ar fi frig și dacă ar fi mai liniște... Gata, mi-au pus paravanul ăla verde și nu mai văd nimic în față, nici pe Alex, implicit. Peste paravan o văd pe doctoriță și o aud cum cere diverse instrumente cu voce egală. Din când în când îmi mai spune mie lucruri pe un ton cald, liniștitor. Restul conversației din jur e mai ales despre gemenii anestezistei și cei ai medicului neonatolog, care nu, nu sunt unii și aceiași și nici proprietate comună, ca să zic așa.
La un moment dat, simt că nu mai am aer și că ceva imens îmi strivește plămânii. Simt cum se smucește masa de operație cu totul. Întreb ce se petrece și asistenta care a stat tot timpul lângă mine îmi spune că cele două doamne doctor se luptă să scoată copilul. Am văzut mai târziu, pe inregistrare, că a cam fost o luptă și că ce-mi strivea mie plămânii era cotul celeilalte doctorițe, care-l împingea literalmente pe Andrei spre ieșire... Aud “Gata” și, două secunde mai târziu, plânsul mienuat, dar viguros al puiului meu de om. Înainte să-l văd pe Andrei am văzut broboanele de sudoare de pe fruntea doctoriței mele și zâmbetul din ochii ei. Cred că zâmbea cu totul, dar masca chirurgicală nu arăta mai mult. Apoi Andrei, vânăt la corp și roșu la față, cu ochii umflați și lipiți, încruntat tot și plin de cute, urlând din ce în ce mai tare, cu mânuțele depărtate de corp și cu degetele rășchirate a panică. M-a bufnit râsul, mi s-a părut extrem de comic în supărarea lui. Nicio altă emoție, poate doar o vagă ușurare că, cel puțin la prima vedere, e întreg. Am privit apoi cum îl sterg, îi aspiră nasul și gura, îl măsoară și-l cântăresc, îi testează diverse reflexe. Andrei s-a născut într-o vineri, la ora 13.50, a avut 3420 de grame, 51 de centimetri și a luat nota 9. Iar pe mama lui a umflat-o râsul când l-a văzut prima oară. După ce au terminat cu toate, asistenta de la neonatologie (un om superb, se purta cu toți copiii de parcă ar fi fost ai ei) l-a înfășurat cu o păturică înbrăcată-ntr-un cearșaf alb, în timp ce-i șoptea diverse chestii pe care nu puteam să le aud, erau prea departe. Andrei s-a liniștit încet în mâinile ei și-n căldura scutecului, apoi am vazut-o venind cu el spre mine, în timp ce-i spunea ceva ce s-a terminat cu :
“...la mama ta”. Mi l-a adus aproape, avea o mânuță afară și ochișorii abia mijiți. Nu mai era chiar așa de supărat. I-am prins mâna în palmă și i-am spus Bună, mama! Mi-a prins arătătorul cu degete mici și foarte hotărâte. A oftat și a închis ochii. Părea mulțumit, cred că adormise. Am știut, de-atunci, din clipa aia am știut că nimic nu va mai fi vreodată la fel. Că reperele existenței mele s-au schimbat. Plângeam de mult, fără să știu. Am stat mână-n mână câteva zeci de secunde, apoi ei au plecat, eu am rămas pentru cusut &co. De aici, totul e vag, într-o ceață adâncă. Știu ce s-a mai întâmplat, dar nu-mi amintesc detalii, nici senzații. Și nici nu-i important, cred.
Astăzi, Andrei a împlinit 20 de săptămâni. Iar când mami se pregătea să încheie postul ăsta, Andrei cică se culca:
video
Și a mai ținut-o așa încă vreo oră. Și acum îmi țiuie urechea dreaptă....

2 comentarii:

  1. Sa va traiasca, vesel si sanatos, micul Andrei!
    PASTE FERICIT, alaturi de toti cei dragi, mari&mici!!!!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Hristos a-nviat! Sarbatori minunate si dvs. si celor dragi! Multumim pentru urari si pentru ca treceti atat de des prin casa noastra virtuala!

    RăspundețiȘtergere