A zecea lună a lui Andrei a fost plină de provocări de tot felul. Scurt, dar foarte intens (pentru noi) a fost episodul cu febra.
Care a fost urmat de nesomn. După cele câteva zile și nopți de tratament/ținut mai mult în brațe + mârâiala aferentă, răceala a trecut, dar copilul s-a hotărât să nu mai doarmă. Oricum, nu în reprize mai lungi 20 de minute ziua sau 2 ore noaptea, indiferent ce-i făceam. În rest, plângea. Mult și tare. De oboseală. Din fericire, multumită lui
Cookie, am găsit și citit
cartea care ne-a ajutat să rezolvăm problema somnului. Acum e ok. De fapt, e minunat, pentru că Andrei doarme mai bine decât a dormit vreodată, în cele 10 luni de viață. Mai exact, de la 19 la 7. Iar ziua de două ori, în general. Dimineața cam o oră și vreo două ore la prânz! Așa că mă înclin și zic Sărut mâna, Cookie. Până la cot! :)
Luna asta am întrodus prune, struguri, avocado și ouăle de prepeliță (galbenuș, desigur) în meniul copilului. De ouă a fost încântat, la avocado a avut rezerve, sper să ne împrietenim până la urmă. Fructele i-au plăcut inițial (by the way, să cureți de pieliță și de semințe un ciorchine de strugure e o provocare, parol!), numai că acum trece printr-o perioadă în care nu mai dorește fructe. Să-l fac să mănânce jumătate din porția obișnuită îmi pune serios la încercare imaginația. Și răbdarea, desigur! Partea bună este că bea lapte, din nou, după săptămâni bune în care seara nu servea mai mult de 150 ml. Acum bea 210 ml dimineața și 240 seara.
Toamna lungă și caldă de până mai ieri ne-a făcut să stăm muuult pe-afară. Afară, Andrei a început să meargă ținut de mânuțe, urmărind mingea sau castane împinse de noi cu piciorul. Încearcă și el să le lovească, dar nu reușește decât să le împingă înapoi cu călcâiul, sau să se cațere pe ele... Intră tropăind în locurile de joacă și-și alege numai leagănele care-i plac. Favoritul lunii ăsteia e toboganul. Se oprește la baza lui, dă drumul mâinilor noastre și se cațără pe el, apoi încearcă să urce panta, în patru labe. Reușește dacă îi spijinim fundul, ca să nu alunece înapoi. Uneori, pe la jumătatea pantei se lasă pe coate și pe burtă și începe să se bâțâie, semn că nu mai vrea să fie sprijinit, ca să poată aluneca pâââână jos, pe burtă. Chestia asta îl amuză teribil și-o repetă de cel puțin 5 ori, lucru rar la un energic și-un nerăbdător ca el.
O altă provocare de afară este linsul ghetelor. Păi da, după ce a stat desculț toată vara, Andrei găsește destul de ciudate încălțările. Așa că, odată cocoțat în căruț după ce s-a jucat și s-a plimbat prin toate bălțile și noroaiele, copilul se prinde de ghete și le duce neîntârziat la gură, cu intenția de a le roade și linge. Să-i distrag atenția zic, doar că până și preferatele lui, pisicile - dacă avem norocul să întâlnim vreuna - nu-i captează atenția mai mult de 10 secunde, după care revine hotărât la ghetuță, cu o mutră încruntată, gen “Ce făceam, că parcă aveam o treabă?! Ah, da, să văd ce gust are asta...!”
O chestie nouă este că are manifestări foarte prietenoase față de străini. De exemplu, face “salut” cu mâna (același gest pe care-l folosește și pentru pa, the clasic with a twist - își rotește palma din încheietură, în timp ce flutură degetele) unor trecători pe care nu i-am vazut niciodata. Încă nu mi-am dat seama ce criterii folosește pentru a-i alege pe cei care-i merită atenția!
În casă umblă peste tot în patru labe și se cațără, ridicându-se-n picioare pe cam orice, inclusiv pe pereți. După care bate încântat cu palmele în respectivele suprafețe. Poate să și stea în poziție bipedă, nesprijinit, câteva secunde. Desigur, locul favorit de luat la palme este plasma... De aici s-au născut și protestele, din ce în ce mai apăsate, la “nu e voie”. Știe ce înseamnă nu e voie, dar nu e de-acord cu noi, în majoritatea cazurilor. Fie se uită să vadă dacă suntem atenți, apoi face ce știe că n-ar trebui, apoi râde, fie așteaptă să-i spun că n-are voie, apoi face chestia respectivă, eu îi repet că nu e voie, după care, supărat, se oțărăște la mine, mormăind (injurii, bănuiesc) pe limba lui. De obicei, dacă repetă acțiunea interzisă, îl iau ușurel din locul respectiv. Țipă isteric vreo 5 secunde, apoi renunță și se joacă în altă parte (o vreme :D).
Una dintre cele mai mișto chestii descoperite în luna asta este cucu-bau cu obiecte. Se întâmplă de obicei seara, în pauzele de băut lapte. Cel mai des face asta cu o pernă mică, care are pe o față un ursuleț care doarme, iar pe cealaltă față e uni. Andrei ia perna cu fața cu ursulețul în sus, se uită la mine cu-n zâmbet jucăuș și întoarce perna pe cealaltă față. Acum, eu trebuie să spun “Unde ești, Ursulețule adormit, unde ai dispărut?!” Apoi, Andrei întoarce brusc perna și chiuie. Iar eu trebuie să spun “Bau, ursulețule, bau! Aici erai, ursulețule!” Îl încântă extraordinar jocul ăsta, pe care-l repetă de muuulte ori. Uneori, când are chef, atunci când “găsește” ursulețul spune și el “Buu”! Uneori, același scenariu se desfășoară și cu cutia de șervețele umede, care are pe capac un toddler în scutec, cu fundul în sus. Dar preferă ursulețul, totuși. :)
La 10 luni Andrei are 4 dinți și o strungăreață lată, în jur de 8,300 kg, știe să facă pa, bravo-bravo și “ca indienii” și spune uneori “ ‘am” și “mia”, cum fac cățeii și pisicile, adică.
P.S. Despre povestea cu somnul scrisesem un post separat. Dar, întrucât era ușor mai dur decât cel ce a declanșat circului blogosferic de acum câteva săptămâni, m-am hotărât să nu-l mai public.
În primul rând pentru că nu mă simt în stare să mă expun la comentariile “bine intenționate” ale unor persoane care nu par să înțeleagă că binele lor nu e neapărat și binele meu, ideea lor de sacrificiu nu e și ideea mea, ele nu sunt eu și, mai ales,
copilul meu nu este și copilul lor. Iar confirmarea pentru acțiunile mele eu o caut, în ultimă instanță, doar
în ochii copilului meu!
În al doilea rând, n-am mai scris despre bătălia cu somnul pentru că îmi dau seama că exista și riscul (minim, e drept, pe aici nu trec decât cei din familie și niște prieteni, din câte știu) ca la un moment dat, cineva (mai obosit, mai superficial, mai puțin documentat/aplecat spre studiu) să fi citit acele rânduri și să-și spună doar “Aaaa, copilul meu nu doarme atât, ia să fac la fel!” Iar ăsta este un risc pe care chiar nu vreau să mi-l asum. Dacă vi se pare că progenitura din dotare are probleme cu somnul, recomand cu căldură să CITIȚI cu atenție cartea! Pe noi ne-a ajutat. Acum, Andrei se culcă de bună voie. Îl așez în pătuț, își ia suzeta, se ridică în picioare zâmbind și îmi face cu mâna când ies din cameră. Seara, adoarme în maximum 5 minute!
