Ordinea cuvintelor

Primul cuvânt, după cum a profețit tatăl copilului, a fost “Tea”, de la Chiftea, rostit pe la vreo 7 luni. În câteva zile s-a transformat în “Hi-tea”, sacadat, cu prima silabă pronunțată pe expirație profundă, cu ochi luminoși și zâmbet laaarg!
La scurt timp a apărut al doilea cuvânt, “Ta-ta”, tot sacadat, dar fără legătură cu ta-su, cel puțin aparent. Abia pe la 9 luni a început să-l rostească în legătură cu tata. De-o vreme (de când ne-am mobilizat să punem poze în rama foto digitală) se zgâiește la imagini și turuie fericit “ta-ta-ta-ta” când vede poza cu tati împingându-i căruțul astă iarnă, prin zăpada din parcul Carol.
A urmat “A-pa”, apoi “Apa”, clar, rotund, în legătură evidentă cu lichidul care-l bucură în orice formă, mai puțin când trebuie să-l bea. “Apa” la baie, “apa” când îl spăl pe mâini, “apa” când ne vede/aude pe noi spălând vase, “apa” la fântâna din parc, “apa” când ar vrea cănuța lui, dar nu ca să bea, ci ca să ciupească tetina și să stropească peste tot în jur...
Îi plac mult câinii, de orice fel. Pe stradă se răsucește în cele mai ciudate poziții ca să-i urmărească trecând pe lângă noi. Chiuie și dă frenetic din mâini dacă se apropie vreunul de căruț, sau schimbă direcția urmărindu-i, dacă-i “liber”. Mai întâi zicea uneori “Tea” și câinilor pe care-i vedea pe stradă. Apoi, de pe la 8 luni și ceva, spune “ ‘Am” pe diverse tonalități.
Pe la nouă luni, după ce învățase să facă pa, a început să mimeze că spune pa. Adică făcea din buze tot ce trebuie, numai că nu-i ieșea nici un sunețel :D. A renunțat între timp, așa că “pa” rămâne doar aproape un cuvânt, mai mult o intenție...
Despre “mama” am scris deja, nu-l mai spune decât atunci când e foarte supărat. Mârâie ma-ma-ma printre suspine, altfel... nup!
Prin vară a descoperit pisicile. După uimirea și reticența inițială, le iubește. Îi place când miaun încercând să-l învăț cum face pisica, îl amuză teribil și a zis și el de câteva ori “Mia”, când a văzut vreo mâță sau când l-am întrebat cum făcea o pisică pe care-o văzusem în parc.
În aceeași logică bulversantă, următorul cuvânt a fost “Paa-pi”, devenit acum “Po-pi”, cu accent pe o, neapărat. Este Popey, desigur (?!?) care se uită la noi de pe ușa camerei lui Andrei. Pe Popey îl salută copilul când se trezește și știe despre el că are ghetuțe, pe care ți le și arată, încercând (de fapt) să-l smulgă pe bietul marinar de la locul său!
Andrei este absolut fascinat de lămpi, lustre, veioze și becuri. Știe să-ți arate lampa (adică lustra), zilele astea a învățat s-o și aprindă/stingă (încântare maximă!) și uneori o și numește “ ’Mmm-pa”... Șoptit, conspirativ...
Privind bebelușul de pe cutia de șervețele umede sau fotografiile cu el (mai mic), a învățat să spună și “Bebe”. L-a rostit într-o zi afară, când l-am ridicat în brațe să vadă un bebeluș din vecini, care dormea liniștit în căruț. Să-mi plesnească inima de mândrie și mai multe nu, mai ales că era prima oară când rostea cuvântul referitor la o ființă, nu doar asociat cu imagini!
Și ultimul cuvânt este “A’bă”. Despre el mi-a povestit tati zilele trecute, nu-l auzisem încă. Cică priveau pe geam, la mașini și tati îi povestea ce mașini trec (mari/mici) și ce culoare au. După ce au văzut vreo două mașini albe la rând, a zis și Andrei “A’bă”. Iar azi s-a repetat scenariul, doar că era cu mine și-i povesteam despre niște microbuze albe, parcate afară, care dormeau cuminți (doar asta fac mașinile parcate, nu?), nu ca el, care refuzase să facă nani. Și tot perorând eu așa, îl au și pe el, hotărât “A’bă”!
Asta știm să spunem la 10 luni și jumătate. Bineînțeles, le spune numai uneori, foarte rar la cerere. Dar este foarte interesat de cuvinte, de sunete în general, dintotdeauna i-a plăcut să i se vorbească. Ne urmărește cu atenție când discutăm între noi și râde atunci când ne vede râzând. Culege diverse obiecte și ți le arată, așteptând să-i spui cum se numesc. Uneori (atunci când îi place cum sună, cred) te privește atent și mimează și el cuvântul, fără să scoată vreun sunet.
Mai deținem și o gașcă întreagă de silabe sau alăturări de litere dintre cele mai bizare, pe care le lălăim și cântăm de zor. Cel mai simpatic este “Awwwf!”, care ține loc de “uite!” și care desemnează de obicei acțiuni interesante: frunzele copacilor mișcate de vânt, păsări care zboară, mașini care trec în viteză, etc.