joi, 24 februarie 2011

Unde să naști și de ce

Postul ăsta nu e despre copil, ci despre nașterea lui. Nu am fițe, pentru că nu sunt genul și nici n-aș avea bani să-mi susțin fițele. Cu toate astea, am născut într-o clinică privată. Scriu asta pentru că, înainte să nasc, am căutat de bezmetică pe net păreri și impresii de la oameni care au născut în spitale particulare și n-am găsit mare lucru..., poate o ajuta pe cineva vreodată. Deși nu ne permiteam financiar, consiliul de familie extins a decretat că se poate și trebuie să nasc la particular. M-am opus inițial, mi se părea un moft și găseam că sunt lucruri mai importante de făcut cu banii ăia. M-am răzgăndit pe finalul sarcinii din următoarele motive:
1. Medicul meu (dr. Roxana Constantin, un OM deosebit și un profesionist desăvârșit, inclusiv pentru că își recunoaște limitele și pentru că știe să comunice cu pacientul) mă putea asista la naștere într-un spital de stat proaspăt renovat, dar unde infecțiile cu diverși streptococi erau în floare. Sau într-un spital particular. La vremea aceea, nu am auzit niciun pacient care să fi ieșit din spitalul de stat fără nicio problemă, deși majoritatea erau chestiuni minore. Eh, mici infecții, de obicei la copii...
2. Greața pe care mi-o provoca ideea de a mă ruga umilă de personalul medical să... își facă treaba! Și convingerea fermă că, indiferent cât dai, oricum vei rămâne cu amintiri neplăcute, pentru că “sistemul” abrutizează și cei mai bine intenționați dintre oameni. La urma urmei, este o meserie de vocație, dar vocația nu ține de foame...
3. Episodul Giulești. Eram gravidă în 7 luni când s-a-ntâmplat. În cinci ani petrecuți într-o redacție de știri tv vezi multe și te bătătorești, dar nu atât cât să nu te mai impresioneze așa ceva!

În concluzie, bine am făcut! Nu numai că nu regret, ci sunt hotărâtă să repet operațiunea și dacă va apărea cândva bebe no. 2. N-aș putea spune că să naști la privat e o revelație, este doar o experiență normală. Dar e o revelație în comparație cu ce se întâmplă în spitalele de stat. Nu ești tratat ca un rege, ci ca un om. Personalul medical este nu doar competent, ci și atent și amabil. Cea mai acră dintre asistente îți zâmbește. Forțat, dar zâmbește... Iar despre departamentul de neonatologie, numai de bine! Teoretic, ai posibilitatea să lași copilul în mâinile lor tot timpul petrecut în maternitate (ați fi surprinși să aflați câte mame vor să facă asta, pe motiv că nașterea le-a epuizat...) Practic, ți se explică destul de clar că nu e foarte indicat să uiți de copil, că trebuie să petreci timp cu el, că trebuie să-l alăptezi, trebuie să înveți să-i schimbi scutecul, să-i faci baie, să-l liniștești când plânge, etc. Pentru că este normal. Nu cad nici în cealaltă extremă, de exemplu pe mine nu m-au lăsat să țin copilul în rezervă mereu, așa cum aș fi vrut, motivând că trebuie să mă refac și să mă odihnesc, să mă pregătesc pentru greul de acasă. Asistența medicală este non-stop. În sensul că poți să suni la oricare dintre departamentele de ginecologie sau neonatologie și să soliciți ajutor de orice fel (de la analgezice pentru tine până la un sfat despre cum să oprești sughițul copilului...), la orice oră din zi și, mai ales, din noapte, fără să ai vreo clipă senzația să deranjezi sau că tocmai ai trezit pe cineva din somn... Un medic sau o asistentă (în funcție de ce problemă ai) vine repede să te ajute. Beneficiezi de suport pentru alăptare. Asta înseamnă că o asistentă stă cu tine cel puțin la primele ședințe de alăptare, îți arată ce să faci și cum trebuie să manevrezi copilul, verifică dacă piciul trage cum trebuie și, poate chiar mai important, ești mereu încurajată, ceea ce pentru mine a fost capital în zilele alea.
De acasă nu trebuie să-ți aduci nimic, în afară de buletin. Teoretic. Practic, eu mi-am luat niște elastice de păr, sutiene pentru alăptat și trusa de frumusețe (gel de duș, demachiant, creme, pastă de dinți, etc). M-aș fi descurcat și fără trusă, îți dau ei chestiile basic. Mâncarea e tot de la ei și e ok. Mda, ziceam c-o să fiu scurtă...:)))
Să rezum, totuși: cei mai bine cheltuiți bani ever au plătit o naștere prin cezariană și 6 zile în maternitate. Ne-am întors acasă sănătoși, optimiști și pregătiți, inclusiv tati care, în timplul vizitelor la spital, a învățat cot la cot cu mine cum se schimbă plodul, cum i se face baie, cum se șterge în urechi, la ochi, etc. Postul ăsta nu e despre copil, dar totul la noi are lăgătură cu el, așa că iată și fotografia (făcută în maternitate, când piciul avea 2 zile) care i-a adus lui Andrei porecla Pisica Lăpticioasă...




P.S. Am născut la Medlife, a costat vreo 2000 de euro...
Mulțumesc din nou membrilor consiliului de familie extins (se știu ei care sunt...) pentru generozitate, pentru grija pe care ne-au purtat-o atunci și iubirea dintotdeauna!

Buna dimineața!

De-a lungul timpului am avut parte de multe feluri plăcute de a spune “Bună dimineața!”. “Bună dimineața (cu pupic), mergem să ne bem cafeaua.”, acasa cu Anca. “Bună dimineața (cu bere), hai să facem o baie!”, în cort la mare. “Bună dimineața, fugi acasă că mai rămân eu!” după nopți și zile petrecute la birou.

Niciun “Bună dimineața!” nu se compară cu acest “Bună dimineața!”.

Iar eu sunt fericitul care îl primește în fiecare dimineață, când se trezește Andrei.

miercuri, 23 februarie 2011

Andrei





Avem copil, căutăm sponsorizare de la Redbull

Andrei este o minune de copil. Este unul dintre cei mai cuminți copii pe care i-am întâlnit. Înainte de a se naște, eram puțin speriați că nu va dormi pentru că și eu și Anca am fost niște copii foarte energici. A venit Andrei și ne-a demonstrat că nu e chiar așa. A dormit, a mâncat, nu a fost foarte supărăcios (exceptând perioadele de colici). Da, timpul este foarte bine ales. Și acum doarme... noaptea. Ziua, în schimb, este cel mai energic copil pe care l-am văzut. Se joacă, se agită, a început să se întoarcă (numai de pe burtă pe spate, miscarea inversă fiind un pic mai complicată și solicitantă) și nu prea mai doarme. În schimb, a devenit supărăcios (nu zic ofticos pentru că se supără mami, bunica mare, bunica mică,...). Se joacă până când nu mai are energie și atunci (nu, nu se culcă așa cum fac alți copii de vârsta lui) începe supărarea. Devine mârâit și mârțâit de supărare. Vai, nu mai pot să mă joc, ce jale și ce durere, vai, vai! Abia după o partidă bună de supărare adormim, de obicei asistat de noi și, mai ales, de brațele noastre. Partida de somn durează între 10 și 30 de minute după care începe din nou distracția. Și tot așa, ciclic, până la băița de seară după care băgăm somn pâââânăă dimineața.
Andrei este o minune de copil! Este cel mai cuminte dar si cel mai vioi copil!

Avem cățel, căutăm formație emo


Abia am reușit să îl scoatem pe Chiftea din pasa depresivă în care era. Nu știm cum a ajuns aici, pentru că ne-am dat silința să ne facem timp și pentru el. El a mai avut o pasă depresivă în vară, cu o zi înainte să plecăm în concediu. Atunci am fost cu domnul la doctor, unde a făcut toate analizele din univers și s-a ajuns la concluzia că este sănătos tun, după care am plătit aprope jumătate din bugetul de concediu, care nu era nici așa prea stufos. Acum a plusat, stătea singur, în baie, dar dădea ușor din coadă când treceai pe acolo de parcă ți-ar fi spus: “Vii mai târziu să stăm pe întuneric?”. Nu se mai juca și nu mai era energic. Am vrut să îl ducem la doctor și de data aceasta, dar am zis să mai așteptăm o zi. După mai multe râzgâieli Chiftea a reușit să redevină câinele pe care îl știam. Mai este puțin supărat pe noi, dar va trece. Luând în calcul comportamentul și antecedentele, am ajuns la concluzia că avem un câine cu tendințe evidente emo. Mai trebuie doar să îl vopsim negru. Atunci nu va mai face parte din rasa "Ulițar" și va trece în clasa "Javrador".

duminică, 20 februarie 2011

Călătorului îi stă bine...


Am tot zis că aștept cu nerăbdare să botezăm copilul, nu doar pentru dimensiunea spirituală a faptului, ci și pentru că, după, putem începe epoca hălăduirii. Botezul a avul loc (n-avem poze încă) așa că am pornit la drum. Prima excursie a fost la țară la bunica mea, la 150 de kilometri distanță. Deși am fost sfătuiți în repetate rânduri de bunici îngrijorați și protectori să nu plecăm la un drum atât de lung cu un copil atât de mic și pe o vreme nu chiar frumoasă, noi am făcut cum ne-a tăiat capul, așa că ieri, pe la opt dimineața am pornit. În mașină, puștiul a dormit, apoi s-a trezit și a mârâit a foame. A mâncat din mers, s-a uitat pe geam o vreme și apoi s-a culcat la loc. La țară am stat cu toții lângă soba fierbinte, adulții au mâncat pe săturate, piciul, destul de dezinvolt, s-a jucat cu zornăitoarea cărată de acasă, l-a molfăit pe Platon și i-a făcut o imensă bucurie străbunică-si prin simpla prezență (ăsta era și scopul!). După ce am alimentat din nou pruncul, am cărat cu greu la mașină curcanul de 13 (treisprezece) kilograme căpătat de la bunică-mea (curcan care abia a încăput în portbagajul nostru delicat) și am pornit spre casă. Pe drumul de întoarcere, cupilul a dormit cuminte în landou, cu o pauză de vre-un sfert de oră în care am făcut "bâc" și s-a mai uitat puțin la peisajul înorat de-afară. Reveniți în oraș, am hotarât că e încă devreme, copilul e odihnit, așa c-am mai făcut o vizită și pe la bunicii paterni&străbunicul, unde prințișorul a mâncat din nou și a vorbit într-una cu bunica lui...
Ne-am întors până la urmă acasă, după o zi luuuungă și frumoasă. Recunosc, am avut o mică-mică strângere de inimă la gândul că, poate, a fost cam mult pentru pici. Însă el ne-a arătat că n-avem de ce ne face griji și că e un țigănuș călător, la fel ca părinții lui...

miercuri, 9 februarie 2011

2 Luni! (by mami)

Când am început să scriu postarea asta, copilul dormea lângă mine, pe burtică, cu mânuța dreaptă vârâtă adânc în gură... În ziua în care împlinea 2 luni! Au trecut multe zile de atunci, am mai scris frânturi de gânduri, sper ca azi să fie ziua cea mare a postării!
Puiul mamei mic și drag... Câte nu s-au întâmplat luna asta! Poate cea mai spectaculoasă transformare este la nivel de comunicare. Copilul nostru gângurește într-o veselie și “vorbește” cu oricine îl ascultă, însoțindu-și tirada de vocalele de niște mutrițe..., una mai expresivă decât alta. Treaba asta cu vorbitul se întâmplă sub formă de șuetă, e musai să aibă și interlocutor, unul atent și implicat în discuție... Dacă nu-i răspunzi sau dacă taci brusc, te privește atent, încearcă mai întâi să te provoace cu un zâmbet, apoi cu o serie de vocale rostite pe un ton soft, apoi ridică vocea să te facă atent. Un fel de “Alo, io vorbesc cu pereții aici...?!”



A învățat să se joace. Își recunoaște jucăriile și râde știrb când i le ofer. L-am învățat să-și țină zornăitoarele în mână. Încă nu le poate apuca singurel, dar, odată instalate ferm in pumnul său, dă voios din mâini și râde cu atât mai fericit cu cât face mai mult zgomot. Dacă are in fiecare mână câte o jucărie, cu atât mai bine!



Am avansat mult și la capitolul echilibru. Își ține destul de bine capul, iar dacă-l așezăm pe burtică... începe spectacolul: Se sprijină în antebrațe, își ridică țeasta chelită (de unde și apelativul Domnule Președinte...), apoi pieptul, apoi picioarele și se bâțâie fericit, mai ales că noi îl tot încurajăm. Privit din profil seamănă cu arca lui Noe...





La capitolul somn, avem una caldă și una rece. Vrestea bună este că doarme bine noaptea, chiar legat. Se culcă pe la 10 și doarme până pe la 4,5, când se trezește lihnit, mănâncă repede și mult, apoi se mai culcă vreo trei ore. Partea mai puțin veselă este că ziua nu doarme, decât rar de tot, foarte puțin și, de regulă, adoarme plângând. Se întâmplă cam așa: ne trezim, ne spălăm și schimbăm, apoi mâncăm, apoi ne așezăm la joacă și la șuetă. Și chiuim și dăm din mânuțe vreo 2 ore, după care, evident, obosim. Dar nu, NU NE CULCĂM! I se închid ochii, dar, în clipa în care i se unesc pleoapele, îi deschide brusc, tresare și scoate un sunet ascuțit, din gât! Apoi încearcă să se joace din nou, dar nu-și mai coordonează mișcările, obosește din ce în ce mai tare, se enervează și plânge. Teoria mea este că, pur și simplu, nu s-a săturat de jocuri și povești, dar nici nu-l mai țin bateriile să continue. Nu vrea deloc să renunțe, așa că plânge, înciudat. Apoi urmează să încerc să-l liniștesc, luându-l în brațe și vorbindu-i încetișor. Se opune slab și plânge mârâit, ca un copil foarte obosit ce e.


De la aceste lupte grele am ajuns și la o concesie. Uneori, în timpul zilei, facem nani împreuna, în “patul părinților”. Este o concesie pentru că între ideile noastre fixe se regăsește și aceea că nu-i bine să înveți copilul în pat cu tine, că s-ar putea să nu-l mai dezveți. Însă sunt momente când nu mai am energie să mă țin de plan, așa că-l iau cu mine în pat, unde pot să ațipesc și eu. Noroc că se întâmplă foarte rar așa că, cel puțin deocamdată, nu a devenit un obicei...



O altă noutate din luna a doua este gelozia. Are momente când nu suportă să vorbesc cu altcineva, nici măcar să mă uit la altcineva când e la sân. Dacă o fac totuși, mârâie a avertisment de vreo doua ori și, dacă nu mă supun, lasă sânul și plânge, indiferent cât de foame îi e... Și noi, care ne gândeam să-i facem o surioară repejor...! Cred că va trebui să amânăm :)
Cât despre mami, de când copilu’ doarme legat noaptea, și-a mai revenit și ea cu somnul. Nu de tot, dar suficient cât să vadă lucrurile în culori calde, să aibă energia de a-i face fiului ei tort în ziua cu pricina și să se bucure de florile primite de la tati “pentru că i-a făcut băiat frumos”!

marți, 8 februarie 2011

Platon, bucuros de cunoștință!

Eu sunt Platon. Sunt un iepure din rasa "textilă". Sunt albastru și la unul dintre picioare am o fundiță. Sunt noul prieten bun al lui Unghiuță.


Iepurele l-a primit grasul cadou de la niște prieteni buni (Mulțumim Victor și Ana) când au venit să-l cunoască pe piticul familiei Vasile. După ce a trecut “botezul mașinii de spălat” și-a intrat în atribuții și a devenit un prieten de nădejde. Este foarte docil, suferind mai tare decât Teo, pentru că este extraplat (de aici și numele) și deci ușor de apucat, piticul îl dă cu capul de “toți pereții”. Mai mult decât atât astăzi Unghie i-a molfăit urechile.
Cum spunea și tizul său (mai puțin cunoscut) “Începutul este cea mai importantă parte a unei lucrări.” iar începutul relației dintre pitic și el promite multe momente de amuzament (pentru noi, părinții).

duminică, 6 februarie 2011

Duminică de Pisici

În ciuda faptului că ieri am avut câțiva mucișori, azi am profitat de vremea frumoasă și am mers în parc pentru prima oară cu (amândoi) părinții mei. De fapt, nou în ecuație a fost doar tati, pe care gerul sau jobul l-au împiedicat să ni se alăture până acum. În parc am fost "împins" de amândoi, pe rând, în timp ce eu dormeam liniștit. Desigur, doar atâta vreme cât ne plimbam, pentru că mie nu-mi place să stăm așa, liniștiți... Vorba lui tati - copil născut în secolul vitezei...





Mami și tati au fotografiat păsările cuibărite pe lacul înghețat (dintre care una semăna leit cu gâscanul turmentat din Pisicile Aristocrate)...





Acasă, după vizita bunicilor, am purces la băiță și la încă o miniședință foto pentru că, nu-i așa, sunt atâââât de simpatic...!



Pupici din prosopel și o săptămână frumoasă tuturor!

vineri, 4 februarie 2011

Două luni! by tati

Da, am împlinit 2 luni! Nu mai suntem mari, suntem și mai mari. E greu să gasesc cuvinte care să descrie experiența. Hmmmm, două luni. Ce aș putea spune după două luni? Aș putea spune că a avea un copil este cam la fel de greu pe cât mi-am imaginat, de 10 ori mai ușor decât mă amenința toată lumea și de un infinit de ori mai frumos decât ar fi putut cineva (chiar și eu) să îmi spună că este.
De 2 luni, lumea a devenit importantă din simplul motiv că grasul meu face parte din ea. Să nu înțelegeți că sunt indolent din fire, sunt doar aerian și a fi conectat cu realitatea nu făcea parte din prioritățile mele. Mă amuză să vad cum creștem, toți trei plus, ca un tot. Este absolut MINUNAT!
Dar, gata cu pălăvrăgeala, să va povestesc de sărbătorit. Grăsunul este bine, ne apropiem cu pași repezi de următorul prag din evoluția noastră cantitativă, 5 kg. Mai exact astăzi am avut 4890. E sănătos tun și vioi. Încercăm să dormim toată noaptea. Foamea este singurul dușman în această temerară aventură. Ea nu ne lasă să dormim mult. Oricum, dacă treburile merg ca până acum, în două săptămâni eu cred că vom dormi până-n zori.
O altă realizare este că ne ridicăm in pumni. Când stă pe burtică, își ridică întâi capul, vede că e simplu și apoi se ridică în coate iar apoi în pumni. Nu ar fi completă mișcarea dacă nu ar ridica și picioarele. Din când în când, fiul meu se transformă în propriul său balansoar.
Am început să ne jucăm cu jucării. Prima noastră preferință a fost o mingiucă din pluș cu un clopoțel înăuntru. Pe asta puteam să o prind între piept și mânuță să o zdrăngăn. Relația dintre cei doi a fost ruptă de Chiftea care, într-o zi în care noi am uitat mingiuca pe patul nostru, s-a pitulat în cameră și a furat jucărica. Rezultatul a fost o mingie plină de bale și un Chiftea fericit (până ne-am prins). De la incidentul cu Chiftea, mingiuca nu mai prezintă foarte mult interes pentru că a fost spălată(împotriva voinței ei, a lui Chiftea și a indicațiilor de pe etichetă) iar clopoțelul din interior nu mai clopoțește. Tot răul spre bine pentru că, de voie, de nevoie, am învățat să prind în mână o zornăitoare. Nu prea știu eu ce să fac cu “dovada evoluției umane” (degetul mare) dar mă descurc, ba cu el, ba fără el. Dacă zornăi, e de bine.
Nu mai are ochi de focă :( Dacă te uți atent în lumină, îți poți da seama că va avea ochii căprui. Dacă așa a vrut el, căprui să fie. Cine sunt eu să mă împotrivesc, măcar la ochi va semăna cu mine.
După cum vă spuneam, ne-am facut ȘI mai mari!

P.S. Mulțumesc Pisica Mea pentru cel mai frumos cadou cu putință!

Sesiune foto pentru invitații la botez


Dorm




Cu mami!



Cu Teo

Bună tati!

Cu tati

Numai ochi!

Tactil

Mami meu