Am tot zis că aștept cu nerăbdare să botezăm copilul, nu doar pentru dimensiunea spirituală a faptului, ci și pentru că, după, putem începe epoca hălăduirii. Botezul a avul loc (n-avem poze încă) așa că am pornit la drum. Prima excursie a fost la țară la bunica mea, la 150 de kilometri distanță. Deși am fost sfătuiți în repetate rânduri de bunici îngrijorați și protectori să nu plecăm la un drum atât de lung cu un copil atât de mic și pe o vreme nu chiar frumoasă, noi am făcut cum ne-a tăiat capul, așa că ieri, pe la opt dimineața am pornit. În mașină, puștiul a dormit, apoi s-a trezit și a mârâit a foame. A mâncat din mers, s-a uitat pe geam o vreme și apoi s-a culcat la loc. La țară am stat cu toții lângă soba fierbinte, adulții au mâncat pe săturate, piciul, destul de dezinvolt, s-a jucat cu zornăitoarea cărată de acasă, l-a molfăit pe Platon și i-a făcut o imensă bucurie străbunică-si prin simpla prezență (ăsta era și scopul!). După ce am alimentat din nou pruncul, am cărat cu greu la mașină curcanul de 13 (treisprezece) kilograme căpătat de la bunică-mea (curcan care abia a încăput în portbagajul nostru delicat) și am pornit spre casă. Pe drumul de întoarcere, cupilul a dormit cuminte în landou, cu o pauză de vre-un sfert de oră în care am făcut "bâc" și s-a mai uitat puțin la peisajul înorat de-afară. Reveniți în oraș, am hotarât că e încă devreme, copilul e odihnit, așa c-am mai făcut o vizită și pe la bunicii paterni&străbunicul, unde prințișorul a mâncat din nou și a vorbit într-una cu bunica lui...
Ne-am întors până la urmă acasă, după o zi luuuungă și frumoasă. Recunosc, am avut o mică-mică strângere de inimă la gândul că, poate, a fost cam mult pentru pici. Însă el ne-a arătat că n-avem de ce ne face griji și că e un țigănuș călător, la fel ca părinții lui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu