days of our life: Două luni! by tati

Da, am împlinit 2 luni! Nu mai suntem mari, suntem și mai mari. E greu să gasesc cuvinte care să descrie experiența. Hmmmm, două luni. Ce aș putea spune după două luni? Aș putea spune că a avea un copil este cam la fel de greu pe cât mi-am imaginat, de 10 ori mai ușor decât mă amenința toată lumea și de un infinit de ori mai frumos decât ar fi putut cineva (chiar și eu) să îmi spună că este.
De 2 luni, lumea a devenit importantă din simplul motiv că grasul meu face parte din ea. Să nu înțelegeți că sunt indolent din fire, sunt doar aerian și a fi conectat cu realitatea nu făcea parte din prioritățile mele. Mă amuză să vad cum creștem, toți trei plus, ca un tot. Este absolut MINUNAT!
Dar, gata cu pălăvrăgeala, să va povestesc de sărbătorit. Grăsunul este bine, ne apropiem cu pași repezi de următorul prag din evoluția noastră cantitativă, 5 kg. Mai exact astăzi am avut 4890. E sănătos tun și vioi. Încercăm să dormim toată noaptea. Foamea este singurul dușman în această temerară aventură. Ea nu ne lasă să dormim mult. Oricum, dacă treburile merg ca până acum, în două săptămâni eu cred că vom dormi până-n zori.
O altă realizare este că ne ridicăm in pumni. Când stă pe burtică, își ridică întâi capul, vede că e simplu și apoi se ridică în coate iar apoi în pumni. Nu ar fi completă mișcarea dacă nu ar ridica și picioarele. Din când în când, fiul meu se transformă în propriul său balansoar.
Am început să ne jucăm cu jucării. Prima noastră preferință a fost o mingiucă din pluș cu un clopoțel înăuntru. Pe asta puteam să o prind între piept și mânuță să o zdrăngăn. Relația dintre cei doi a fost ruptă de Chiftea care, într-o zi în care noi am uitat mingiuca pe patul nostru, s-a pitulat în cameră și a furat jucărica. Rezultatul a fost o mingie plină de bale și un Chiftea fericit (până ne-am prins). De la incidentul cu Chiftea, mingiuca nu mai prezintă foarte mult interes pentru că a fost spălată(împotriva voinței ei, a lui Chiftea și a indicațiilor de pe etichetă) iar clopoțelul din interior nu mai clopoțește. Tot răul spre bine pentru că, de voie, de nevoie, am învățat să prind în mână o zornăitoare. Nu prea știu eu ce să fac cu “dovada evoluției umane” (degetul mare) dar mă descurc, ba cu el, ba fără el. Dacă zornăi, e de bine.
Nu mai are ochi de focă :( Dacă te uți atent în lumină, îți poți da seama că va avea ochii căprui. Dacă așa a vrut el, căprui să fie. Cine sunt eu să mă împotrivesc, măcar la ochi va semăna cu mine.
După cum vă spuneam, ne-am facut ȘI mai mari!

P.S. Mulțumesc Pisica Mea pentru cel mai frumos cadou cu putință!

Sesiune foto pentru invitații la botez