Botezul lui David

Diversificare reloaded. Și cinematograf!

Astăzi mi-a fost clar ca nu voi reuși să scriu frumos, cum îmi propusesem, despre David. Că nu mai am cum sau când să recuperez... Timpul e prea grăbit. Așa că telegrafiez din nou.

Andrei a mers la cinematograf. La 2 ani și 11 luni, duminica trecută. Am văzut Planes. Nu speram că va sta, ne-am luat bilete în margine. Credeam că se va speria de decibeli (nu e obișnuit și nici nu-i plac zgomotele puternice). Nici vorba! A stat între mine și tati și a mancat tacticos o cantitate enormă de popcorn. Abia în ultimele 5 minute a dat semne c-ar vrea să se ridice de pe scaun. Când s-a terminat filmul și am ieșit, a alergat de bezmetic pe holurile cinematografului, în cercuri mari și multe. Am fost atât de șocați realizând că avem un copil pe care-l putem duce la film (iar el va sta), încât nici măcar nu i-am facut o poză acolo, pentru imortalizarea momentului...

David a început diversificarea, azi. La 5 luni și jumătate. Cu suc de morcovi. Un alt succes! Se repezea ca uliul spre linguriță și se mânjea tot, pentru că n-are nicio idee despre ce-ar trebui să facă după ce lingurița și conținutul ei au ajuns la el în gură... Prevăd momente foarte amuzante! A, să nu uit: David are doi dinți. De la 5 luni!

Și încă una, tot de azi. 

Andrei s-a trezit brusc din somnul de prânz și l-am auzit prin stație purtând un fel de conversație destul de coerentă (de obicei ne strigă atunci când se trezește). Mă duc la el, mă privește buimac.

- Ce-i, mama? Cu cine vorbești?

Se uită la mine fix și pare că începe să se dezmeticească.

- Io am clezut că ie cineva aici...

- Cine?

- A venit și s-a dus dede... dedesubct!

- Unde, mama? 

- Acolo, dedesubct, zice, fără să-mi indice vreo direcție. Nu pare deloc speriat. Doar constată...

- Dedesubt? Sub ce, Andrei?

- Acolo, sub dulap.

- Dar cine era, mama?

- Cineva pe cale io nu-l cunosc...

- Un copil sau un adult?

- Un adult!

- Era un barbat sau o femeie?

- O femeie...

- Da? Și cum arăta, mama? Cum era?

- Iela stlicată! Îl vleau pe Delil Caltlip (Darrell Cartrip) acuma!

Bună Mini, să ne cunoaștem mai bine.

Aș fi vrut să revin pe blog cu o postare despre David dar până la acea idee măreață în care o să va povestesc jumătate din viața bebelușului, asta s-a întâmplat azi de dimineață.
Mă duc la Andrei, bem lapte și începe să îmi povestească (4 the record, eu am vrut să înregistrez dar iși pierde firul ideilor, așa că o să vă povestesc esențialul)

-Tati, eu am foșt la fata blondă de la geam.
-Ce fată tati?
-Fata, aia blondă. Am foșt eu la ea pește gald.
-Nu știu tati despre cine vorbești. Cum arată ea?
-E flumoasă.
-Și ce culoare de ochi are tati?
-Poltocalii. (OMG)
-Ahaaaaaa. Și cum mai este tati fata asta? Dar ea nu are un nume?
-O cheamă Mini, ca pe mașină!
-Daaaaa....
-Are o lochie... o lochie neaglă.
-Bun...
-Și pantofi mov.
-Asta înseamnă ca are și cercei și colier tot mov, sau măcar o poșetă mov.
-Da, da și mânuțele bleu.
-Ahaaaaa....
-Și spatele neglu.
-Okkkkk....
-Ea știe că eu sal în pat.
-Știe tata?
-Da, da. E plietena mea. O să vină pe la mine.
-Păi tata, tre' să mă anunți și pe mine să mă pregatesc.
-Tati, șă te plegătești, o să vină Mini la mine.
-Păi ce să pregătesc tata. Ce îi place lui Mini să mănânce?
-Fașole.(lui Andrei nu îi place fasolea)
-Păstăi sau boabe?
-Ăăăăăăă... Păstăi (păstaile sunt "răul cel mai mic". Dacă e musai să manânce fasole, mai bine păstăi.)
Între timp ne-am îmbrăcat. A plecat din cameră foarte hotărât și s-a dus la Anca.
-Mami, să te plegătești!
-De ce mami?
-O să vină Mini pe la noi, e plietena mea.

Promit solemn, dacă vine, când vine, îi fac o poză. Și eu sunt la fel de curios ca și voi:)
Concluzie: Fiul meu are o prietenă, o fată de la circ cu nume de scenă Mini și nici gardurile și nici fasolea nu pot sta în calea sentimentelor lor.

Cugetările lui Andrei (între doi ani și șase luni și doi ani și nouă luni)

Eu si Andrei, într-un moment de tandrete cu gadilat:
- Spune, mă, cine ești tu?
- "Un golan!", răspunde razand.
- Ești golanul meu mare si iubit?
- "Dăa!"
- Și golanul meu mic știi cine e?
- "Frati-tu!", vine răspunsul, exact cu intonatia pe care o spun eu.

****

"Vlei și tu cociolată de-a lu' mami!"

***

Jucându-se cu mașinile pe podeaua sufrageriei, cade pe gânduri.
- Andrei, te gândești la ceva?
- Ai și tu coadă...
- Coadă?!?
- Da! Ai și tu.
- Cine, mama, tu sau eu? (a început să vorbească despre el la persoana întâi, dar rar)
- Tu!
- Adică, mama sau Andrei?
- Andlei!
- Ai coadă, mama?! De care coadă?
- Din aia așa, maaale așa, îmi arată, desfăcându-și palma dreapta, gestul de "mărime" supremă.
- Și unde e coada asta a ta?
- Acolo, la fund!
- Așa, mami? Și ce culoare are?
- E cu vede și cu ghena, așa!
- Aha! Și ce faci cu ea, măi mamă?
- Dolmi pe ea, zice convins, moment în care fac și legătura: Bunicul îi spusese cu vreo săptămână în urmă că "vacile dorm pe coada lor." 

***

Tati purta tricoul cu pictograma mirilor și inscripția "game over". Andrei studiază atent desenul:
- De ce e nenea ve'de șupă'at? ("nenea vede" este omulețul verde de la semaforul pietonilor. Asociază cu el orice pictogramă asemănătoare)
Mă gândesc că cel mai bine ar fi să-i explic contextul și îi torn o poveste romantică despre căsătorie, cum un băiat și o fată se iubesc atât de mult încât vor să fie mereu împreună, așa că pleacă de la părinții lor, se căsătoresc și merg să locuiască în altă casă, doar ei doi...
- Și uite, mama, aici sunt la nuntă, fetița are rochie de mireasă, cum a avut și mami și Andreea în pozele de-acasă, uite, are și buchet....
- E bucu'oasă. De ce e nenea ve'de șupă'at?, repetă copilul, curmându-mi elanul romanțios
- ... Păi, e cam supărat pentru că fata, care îl iubește foarte mult, vrea să fie mereu cu el, așa că nu-l mai lasă să iasă la bere cu prietenii lui așa de des..., mă repliez eu, la nimereală.
- Aaaaa, l-a păcălit!

Stop cadru

Îl trezesc la 17.00 din somnul de prânz, iar a adormit la 15.30, deși era în pat de la 14. Dar, na! Așa e când ai de cântat, de recitat, de numărat degetele de la mâini și de la picioare, de vorbit cu mașinile din afișele de pe pereți, de recitat literele din aceleași afișe și, în general, de facut orice altceva, mai puțin să dormi. Îl trezesc ușor, ziceam, poate apucăm să mai dăm o tură și pe afară. Buimac, cu ochișorii încă nedeschiși bine, îmi povestește cum, de dimineață, a fost la bunica Ica, cum a cules piticele pe care le-a aruncat într-un lighean cu apă și cum ne-a stropit pe toți cu apa respectiva. Îl dezbrac ușurel, să-l schimb cu hainele "de afară".

- Ce ai pe burtică, mă întreabă, referindu-se la el și la burtica lui. (Încă vorbește despre el la persoana a 2a sau a 3a, pe sistemul "Andlei nu e cuminte")
- Nu știu mama, stai să vedem. Cercetez burtica: Nu-i nimic, mami, poate o scamă.
- O camă. A fugit!
- A fugit? Unde s-a dus, mama?
- La mol. 

"Și nu de duce pe noi în ipită / Cu mașina de la Tavi"

Latura creativă a copilului, moștenită probabil de la taică-su (întrucât io sunt cam la fel de "artistă" ca un buștean) se manifestă deja în câteva ipostaze. Avea vreun an și jumătate când l-am surprins prima oară jucându-se cu imaginația. Mai precis, s-a dus către un dulap din cameră, a mimat că ia ceva din el, apoi a venit cu mânuța întinsă spre noi și a depus "ceva"-ul în palma noastră.
Dar cea mai amuzantă fază creativă este atunci când își pune amprenta pe poezii și cântecele. De exemplu:
"Cod'ule, coduțule
Țe mai faci, dăguțule
Că de când nu ne-am văjut
Muuută v'eme a tecut
Cu t'enu pe șine!" (pentru profani, ultimul vers înseamnă "Cu trenul pe șine". Este felul invariabil în care recită Andrei "Revedere")

sau, seara la culcare, mai nou preferă să spună "Tatăl nostru", deși noi tot insistăm pe chestii mai copilărești, gen "Înger, îngerașul meu". Evident, chiar și rugăciunea e mai deosebită, pe la final:
"Și nu de duce pe noi în ipită
Cu mașina de la Tavi
Și (nu) ne ibăvește de cel rău
Amin!"

sau, la poezia cu pisicuța, zice mereu:
"Cum te luam, 
Te pe-pe-pe-pe-peptănam
Fundă loșie puneam", dar asta are legătură numai cu faptul că, atunci când a început să vorbească, dubla niște silabe în cuvintele (mai) lungi sunt complicate. A fost de-ajuns să ne vadă râzând, acum tot așa spune, deși "pieptănam" nu-i mai pune demult nicio problemă.

Concluzie de noapte

Ora 22.30-22.45.
Noi doi, părinții, în bucătărie.
Copilul, în pat de aproximativ o oră. A făcut liniște cam la 10 minute după ce am plecat noi de la el.
Se aprinde stația (baby monitor-ul) cu un fâșșșșș clasic.
Vocea de la celalalt capăt ne anunță: "Aaaaaaa, ai oboșit!"
Ne întoarcem la liniște.

Nu stiu cum s-a întâmplat, dar s-a întâmplat!

De când Andrei a început să doarmă în "patul mae" m-am gândit, că mai devreme sau mai târziu, îl vom găsi pe jos.
Instinctul de conservare l-a păzit până acum. Nu se apropia de margine sub nicio formă. La început avea un fel de cazemată din perne, paturi și alte lucruri moi. După luni întregi fără incidente de gen ne-am mai relaxat și acum are doar o pătură, făcută sul, pe singura latură care a rămas liberă.
Azi noapte, trecând tiptil pe hol, prin fața camerei lui, am auzit un "buf" înfundat. Am intrat inainte să înceapă să plângă. Se chinuia cu toate puterile lui de pitic adormit să se cațăre la loc. A plâns un pic, am stat un pic, apoi toată lumea s-a culcat la locurile bine știute.
Discuție de dimineată:
-Bună dimineața tati, ce faci, ai dormit bine?
-Da.
-S-a întâmplat ceva azi noapte?
-Da.
-Ce s-a întâmplat tati?
-Ai căjut.
-Cum tati?
-.......
-Ai căzut din pat?
-Da.
-Tu știi cum s-a întâmplat?
-Așa, buff (îmi explică el, trântindu-se pe saltea). Și ai pâns așa: Heeee, heeeeee. Și avenit tati.
-Și după aia?
-Ș-ai dolmit cu Văduț (o jucărie de somn), cu ochii închiși.
-Te doare ceva, tati?
-Aaaaaaaa nuuuuuuu! (îmi explică el, începând să sară în pat cu nonșalanță)

Deci, este totul bine. Am căzut, ne-am ridicat. Mergem înainte, mai un plâns, mai un Vlăduț, dar esențial este că nu s-a speriat și nu, nu îi este deloc frică să facă flick flack-uri în pat, ca și până acum. Unde o fi totuși restul de cazemată...?

Vă prezentăm golanul în dimineața de după accident. Totul bine!

Stop-cadre 2

Vine spre mine zâmbind:

- Șșșșșșt! Șșșșșt!
- Ce-i, mami, trebuie să facem liniște?
- Da!
- De ce? Doarme cineva?
- Nu.
- Atunci, de ce să facem liniște?
- Pen'tu că facem așa: Șșșșșt! Șșșșșt! 




Venisem de afară, ne pregăteam să mâncăm.
-Andrei, ce vrei să mănânci, paste sau iaurt?
- Iault.
- Simplu sau cu fulgi?
- Cu celeale...
- N-avem cereale, mama, avem fulgi. Vrei iaurt simplu sau cu fulgi?
- Simpu.
- Bine. Și nu-i așa ca-i să mănânci singur, cu mânuța ta?
- Nu! Șă-ți dea mama Aca.
- Mmmm, hai mai bine să facem altfel: uite, tu mănânci cu lingurița ta cu Fulger și mami-ți dă și ea cu altă linguriță. Și mâncăm cu două lingurițe, ce zici? Vrei?
- Nu șă mâncăm cu două lingurițe. Cu una șingulă.
- Bine, mama. Cu care?
- Cu aia de iault! (evident, nu avem nicio linguriță specială pentru iaurt)

Mega-Proiectul

Să încep cu începutul.
Acum doi ani, de revelion am fost până la Cluj, la niște priteni foarte buni, pe numele lor Simii (vă pupăăăm!). Anca și Radu (seniorii familiei Simu) au doi băieți, pe Matei și pe Andrei, care la rândul lor, au un pat in formă de mașină.:))
Pe când am fost noi la ei Andreiul nostru avea abia 1 an și nici cea mai vagă intenție de a dormi în patul mare. Între timp, minunea s-a produs.
Am făcut clacă, și prin vot democratic, am ajuns la concluzia că vom pune osul la treabă și îl vom dota și pe Pitic cu un pat-masină, mai mult, cu un pat-masină-Fulger-Mcqueen.
Împreună cu Buicu Buff am măsurat, desenat, taiat, căntuit, șurubărit și minune! Mobila la patru mâini a fost gata. Spun patru să mă simt si eu bine căci greul, tot pe Bunicu a căzut. Mulțumim tare, tare, tare mult bunicule! Odată cu patul am mai "ridicat" și două dulapuri.
După ce am terminat faza 1- Creațiunea, a urmat faza 2 - Colanțiunea. Cu ajutorul Finuței, am reusit să printăm niște autocolante, să fie Mcqueen-ul cât mai veredic.

Iaca povestea Mega-Proiectului Mega-Rosu, în imagini:))