Zilele trecute m-am tuns. Nimic special, doar câteva scări și un pic de breton asimetric (nu că aș fi vreo cochetă, dar Andrei tocmai a intrat în epoca apucatului-de-orice,-mai-ales-de-părul-lui-mami, așa că orice aș face, trebuie să mi-l pot prinde. Dacă vreau să-l mai am...). Vin acasă, băieții mei erau la o șuetă... masculină. Tati pleacă la serviciu și intru “în tură” la pici. Îl așez în fața mea, în picioare, susținut, evident (este noua lui mare pasiune - să-l lași să stea în picioare. E tot un zâmbet și-un chiot, în timp ce se bălăbăne în toate direcțiile pe piciorușe nesigure). Mă cercetează atent, cu ochi mari și serioși. N-are chef de joacă, ce-o fi cu el?
Câteva ore mai târziu, cam aceeași scenă, cu diferența că, între timp, îmi prinsesem cu o agrafă colorată vagul breton. Din nou în picioare, râde și se amuză puțin, uitându-se la mine. Brusc, se oprește, se apleacă spre mine și întinde mânuța spre fruntea mea. Vroia agrafa cea colorată. Copilul meu a observat că m-am tuns, sunt precisă! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu