Și iată cum se dovedește din nou că părinții mai experimentați (cu copii mai mari, adică) au dreptate. Când Andrei avea câteva săptămâni, vorbeam cu Robert, un coleg-tată de băiat mai mare, mieunând stins despre haosul instaurat în viețile noastre, despre lipsa acută de somn și lipsa cronică a unui program din care să pot înțelege ceva. Ca răspuns la văicăreala mea, Robert mi-a spus doar “Stai să vezi cum e când s-o îmbolnăvi prima oară!” Nu m-am mai gândit la asta, până când odorul a făcut o răceală foarte ușoară, pe la vreo două luni. Dar nu mi s-a părut cine știe ce, pentru că nici n-a fost. L-am dus la doctor, avea doar oarece muci, tratați cu niște picături și gata! Asta a fost tot. Mi-am și zis atunci - Mare chestie, tot mai greu a fost la început!
Decât că.
Cu vreo 7-8 zile în urmă, Andrei dădea semne de răgușală. Nu m-am agitat, a mai fost răgușit și când a descoperit că poate țipa pe (foarte) înalte și poate și să chiuie. Așa că, atunci, a chiut și a țipat pân-a răgușit. A matter of choice, am zis.
Acum, după două zile de răgușală din ce în ce mai severă, a devenit plângăcios, cam moale, s-a hotărât să facă 37.8, să nu prea mai doarmă noaptea (mai bine să plâng, părea că-și spune) și nici să mănânce nu prea-l mai tenta. Ok, sunăm pediatrul joi, și trecem copilul pe 4ml Eferalgan, la 12 ore, Oscilo dimineața și seara, plus tantum verde, de trei ori pe zi. Urmează o noapte calmă, vineri dimineața era ok, s-a jucat afară până la loc comanda, dar la prânz a reînceput cu plânsul (între isteric și jalnic, așa), a refuzat legumele, i-am dat lapte și l-am culcat. În somn a făcut 38.7. Sun iar pediatra, îi dau Nurofen pe la 15. Își revine ușor, ne jucăm, pe la 17 se moleșește iar, e mârâit, mi se pare din ce în ce mai cald. Mai adoarme puțin, la 19 avea 39.8. Iar Eferalgan, îi fac baie, îi dau să mănânce, adoarme. Mi se părea că nu-i scade febra, transpira abundent, termometrul la piele arăta 40. Sun pediatra (care tocmai plecase din București, Murphy, mare om ai fost!), îi dau jumătate de Novocalmin supozitor și aștept, cu Andrei în brațe, care scâncea stins, respira foarte precipitat și superficial și părea destul de absent. Vine și tati de la serviciu - eu, cam disperată, vorbeam la telefon cu pediatra, desigur. Hai să-i facem împachetări, hai să-i punem șosete, hai să...! Medicul încerca să mă liniștească, așa e prima oară, e un vârf, scade mai greu, etc. Io vreau să merg la spital, zic. Mergeți, dacă așa simțiți, probabil o să scadă și febra până ajungeți.
Mai luăm temperatura, 39.7. Nu scade cât ar trebui, ne hotărâm să plecăm la spital. Cât io-l îmbrăcam pe Andrei, tati scoate câteva body-uri, niște scutece, șervețele umede, o cremă, pe Zica și pe Platon și le îndeasă într-o geantă. Mă uit la el tâmp (nu puteam fi mai șocată decât eram deja din cauza febrei) și mârâi un “Crezi c-o să ne interneze?!”, îmi spune că preferă să fie pregătit. Pe drum, Andrei își mai revenise, nu mai dogorea ca soba de la Conac în seara în care am umplut-o de cinci ori cu lemne, se juca “bau” cu tati și ronțăia coada unui cățel de jucărie.
La spital avea 38.7, i-au mai dat niște Panadol, copilul era deja vioi și vocal. Medicul ne-a spus că e o răceală, dar că are gâtul cam roșu și inflamat și că e posibil să facă laringită (un pericol, la 9 luni jumate). A sugerat să rămânem în spital, noi am refuzat. Ne-a reamintit simptomele care ar trebui să ne alarmeze, ne-a dat o schemă de tratament și ne-a lăsat să plecăm când Andrei avea 38.3.
A urmat noaptea de pază. Eram atât de speriată că va face febră din nou și n-o să-mi dau seama, încât nu l-am luat cu mine în pat. Știu, pare stupid, dar m-am gândit că stând cu o mână pe el îmi va da un sentiment de falsă siguranță și voi adormi. Așa că l-am culcat la el în pat, cu patul lipit de patul meu, să-l pot auzi, dar să nu-l pot atinge fără să mă ridic. Cred că m-am dat jos din pat de cel puțin 30 de ori în noaptea aia. Cam la fiecare oftat, fiecare schimbare de poziție și oricum la fiecare 10 minute (by default). Dar Andrei n-a mai făcut febră. Deloc. Nici în ziua următoare, nici a doua zi, nici luni. Acum suntem bine. De ieri nu mai luăm nici tratament. Amintire sunt momentele când mormăia răgușit, printre suspine, cu mânuțe întinse și fierbinți “Mmmma-mmmma”... Acum e vesel și zâmbăteț, his old self again.
Ce trebuie să învăț din asta?
Că avea dreptate Robert. Prima oară când copilul tău se îmbolnăvește mai serios e o încercare pe cinste.
Că avem un pediatru senzațional, care a diagnosticat foarte exact copilul prin telefon și ne-a dat exact același tratament ca și medicul care l-a văzut pe Andrei pe toate fețele. Și avem un pediatru care, în timpul weekwndului personal de relaxare, a vorbit cu mine la telefon de cel puțin 15 de ori, m-a ascultat, m-a încurajat și m-a liniștit, deși nu cred că am fost prea coerentă.
Că avem un copil MINUNAT, care a făcut tot ce-a depins de el să se facă bine. A acceptat cu proteste minuscule toate medicamentele, împachetările, termometrul vârât în fund de zeci de ori în trei zile. A băut multă apă și a mâncat mult mai bine decât speram. A acceptat senin să stea închis în casă și să facem doar scurte plimbări în căruț, când i-a fost mai bine. Fără leagăne, fără copii, fără mers în patru labe prin iarbă.
Gata, a trecut. Suntem bine acum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu