Să nu credeți c-am am început să mă duc cu pluta (mai mult decât eram) dar ăsta este adevărul: Andrei este Winnetou. De aproximativ o lună facem ca indienii. Ne ducem dosul palmei la gură și sacadăm sunete (da, știu e un stil mai nou și mai nonconformist ăsta cu dosul palmei dar a fost alegerea lui). Este strigătul de război al indienilor, sau cel puțin așa am văzut eu, când eram mic, în filmele western cu John Wayne. La început făcea așa doar din când în când, atunci când avea chef, apoi ne imita pe noi dar de câteva zile trebuie doar să-l întrebi : "Cum fac tati indienii?" iar strigătul de război intervine imediat.
Odată cu strigătul de război a apărut și "bravo-bravo" adică bătutul din palme. Cu asta ne "chinuim" de luni bune, mai exact, de când ne-am diversificat. După fiecare masă, aplaudăm piticul și apoi facem "bravo-bravo cu grasele" adică îi aplaudăm mânutele mici și grase. Era foarte încântat de "bravo-bravo cu grasele", râdea în hohote. Acum a luat taurul de coarne și face bravo-bravo singur. Atunci când îl întrebăm noi, când se plictisește la masă de parcă ar spune: "Hai, gata! Bravo-bravo Andrei și hai să mergem la joacă, că prea o lungim!". Cel mai uimit am fost în dimineața asta când, mărșăluind noi prin sufragerie în premergător, s-a hotărât să împingă o mașinuță. Destul de greu de făcut pentru că nu prea stăpânim premergătorul și nici mașina nu era din rasa cooperantă. După lupte seculare, Andrei a reușit să bage mașinuța sub canapea. Ei să vezi atunci veselie și culmea, bravo-bravo. Cum a reușit ghemotocul meu de nouă luni jumate să se prindă că, din când în când, tre să te mai lauzi si singur măi tată că dacă te bazezi numai pe alții, în ziua de azi, ai mari șanse să rămâi nelăudat.
Bravo-bravo, Andrei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu