joi, 15 septembrie 2011

9 luni

s-au împlinit într-o sâmbătă. Iar duminică am mers în parc, am stat pe iarbă și ne-am jucat cu mingea, toți trei. Avem un copil atât de mare, încât ne jucăm, toți trei, cu mingea... Oau, sunt speechless!

Andrei este as la mersul în patru labe. Pe la 7 luni a avut primele tentative de a merge de-a bușilea, pe la 7 luni și jumătate a prins șpilul, iar acum se deplasează cu o viteză de TGV... Nu mai are stare nicăieri, nici în brațe nu mai vrea, pentru că are multe treabă, multe locuri unde trebuie să ajungă (mai ales la priză și la pragul ușii de la baie, pe care-l urcă într-o clipă), unghere de scormonit și tot așa. Nici în căruț nu-i mai place, așa că, atunci când vedeți un plod patrulând grăbit și preocupat (dar demn), în patru labe pe peluzele, locurile de joacă sau chiar aleile din parcul Carol, să știți că-i al meu...
Andrei se și ridică în picioare. A făcut-o prima oară pe la 7 luni și vreo 10 zile, la conac. Eram în pat amândoi, eu citeam și speram că el va adormi. Tot foindu-se pe lângă mine, s-a apucat de pantalonii mei, s-a ridicat mai întâi în genunchi, apoi în picioare, surprinzându-ma atât de tare încât am cam țipat de bucurie și încântare. Astfel încât copilul s-a cam speriat și n-a mai încercat să se ridice câteva zile bune... La 8 luni și-un pic se ridica pe pătuț (e model cu plasă, nu cu gratii), acum deja se-aruncă pe lateralele patului, cu mâinile în extensie - seamană cu Mowgli - se prinde bine și face și pași în lateral. Merge ținut de mânuțe, dar nu prea mult - de ce să pierzi atâta timp și energie când poți ajunge mult mai repede în patru labe?! Cred că asta îmi va rămâne una dintre cele mai dragi amintiri din bebelușia lui Andrei - imaginea lui gonind de-a bușilea prin casă, tot un zâmbet, plus sunetul mânuțelor plesnind parchetul la fiecate pas, suprapus cu strigătele lui de mare (și totuși, atât de mic!) războinic cuceritor.

Cu somnul am ajuns la un soi de armistițiu. Doarme în continuare toată noaptea, dacă nu-l supără dinții sau altceva. Iar ziua doarme o singură dată, la prânz, cam o ora și jumătate, două. Se trezește pe la 7, se culcă pe la 21.

Mănâncă. Bine. De-acum suntem diversificați cu succes, dar am ajuns la 4 mese pe zi, de la 5. Dimineața și seara avem lapte în program, la prânz legume și cărniță/ou, iar după-amiaza fructe sau lactate. Cel mai tare îi place iaurtul sau brânza Făgăraș cu mămăliguță. Cu fructele e prieten, cu condiția să nu fie foarte dulci. De exemplu, pepenele galben nu i-l pot da decât în combinație cu un fruct mai acru, cum ar fi măr. Norocul nostru cu vara asta, am profitat din plin de bogăția ei - mere, pere, cireșe, piersici, nectarine, caise, pepene, struguri, prune (mai nou) și ocazional banane, portocale, mango. Legumele nu sunt preferatele lui, dar le mănâncă (și) pentru că am grijă să-i fie suficient de foame. Îi place peștele și gălbenușul de ou, apoi ficatul, curcanul și puiul. Mănâncă morcovi, cartofi, ardei, roșii, fasole verde, dovlecel, sfeclă, cartof dulce, albitură, praz și chiar broccoli (dar în cantități mici și ascuns bine printre alte legume). Ca divertisment și exercițiu de păpat singur, mai servim din când în când pufuleți și coajă de pâine. Este mai mult decât amuzant să-l vezi cum se luptă să bage în gură bucăți minuscule de pâine și cât de mândru e când îi reușește. Mestecă plin de importanță, așa cum ne vede pe noi că facem, apoi înghite și mai cere cu mâinile, cu ochii și cu ă-uri imperative. Eram în parc într-o zi, îl urcasem pe topogan și nu știam ce tot moșmondea acolo, pe platformă, în patru labe. Ei bine, găsise niște bucățele de pâine, pe care se străduia cu mare sârg să le bage în gură... Sunt vremuri grele, domnule!

Îi place enorm să se dea în leagăne. Sunt vreo 3 părculețe în cartier, unde mergem zilnic. Recunoaște drumul și chiuie de cum ne apropiem de ele, înainte să vadă vreun leagăn. Încep să-l intereseze copiii și le caută compania. Dacă vede vreun grup în parc, fie se răsucește în direcția lor, protestând dacă n-o luăm într-acolo (din căruț), fie se duce singur la ei, în patru labe. Se oprește la o distanță sigură (vreo 2 metri), îi privește cum se joacă și se întoarce spre mine să-i explic. Dacă rămânem suficient prin preajmă, la un moment dat se amestecă printre ei, poftind la vreo jucărie de-a lor...

Are în continuare o relație specială cu Chiftea. Se bucură mult când îl vede, merg unul după altul prin casă, patrupezi, îl apucă de pe unde nimerește, odată l-a și mușcat - Andrei pe Chiftea, nu invers. Pur și simplu l-a apucat cu stânga de coadă, cu dreapta de ceafă și și-a înfipt cei doi dinți în blana spatelui lui. Chiftea n-a avut reacție, Andrei a părut încântat, până am întervenit eu prompt, să scot eventualul păr de câine din gura copilului...
Așa ne distrăm la nouă luni, lăudându-ne și cu doi dinți jos, doi care stau să se ițească sus, 8,300 kg și 72 de centimetri. ‑Plus că am început să folosim olița. Pe alocuri, cu succes!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu