duminică, 6 februarie 2011

Duminică de Pisici

În ciuda faptului că ieri am avut câțiva mucișori, azi am profitat de vremea frumoasă și am mers în parc pentru prima oară cu (amândoi) părinții mei. De fapt, nou în ecuație a fost doar tati, pe care gerul sau jobul l-au împiedicat să ni se alăture până acum. În parc am fost "împins" de amândoi, pe rând, în timp ce eu dormeam liniștit. Desigur, doar atâta vreme cât ne plimbam, pentru că mie nu-mi place să stăm așa, liniștiți... Vorba lui tati - copil născut în secolul vitezei...





Mami și tati au fotografiat păsările cuibărite pe lacul înghețat (dintre care una semăna leit cu gâscanul turmentat din Pisicile Aristocrate)...





Acasă, după vizita bunicilor, am purces la băiță și la încă o miniședință foto pentru că, nu-i așa, sunt atâââât de simpatic...!



Pupici din prosopel și o săptămână frumoasă tuturor!

vineri, 4 februarie 2011

Două luni! by tati

Da, am împlinit 2 luni! Nu mai suntem mari, suntem și mai mari. E greu să gasesc cuvinte care să descrie experiența. Hmmmm, două luni. Ce aș putea spune după două luni? Aș putea spune că a avea un copil este cam la fel de greu pe cât mi-am imaginat, de 10 ori mai ușor decât mă amenința toată lumea și de un infinit de ori mai frumos decât ar fi putut cineva (chiar și eu) să îmi spună că este.
De 2 luni, lumea a devenit importantă din simplul motiv că grasul meu face parte din ea. Să nu înțelegeți că sunt indolent din fire, sunt doar aerian și a fi conectat cu realitatea nu făcea parte din prioritățile mele. Mă amuză să vad cum creștem, toți trei plus, ca un tot. Este absolut MINUNAT!
Dar, gata cu pălăvrăgeala, să va povestesc de sărbătorit. Grăsunul este bine, ne apropiem cu pași repezi de următorul prag din evoluția noastră cantitativă, 5 kg. Mai exact astăzi am avut 4890. E sănătos tun și vioi. Încercăm să dormim toată noaptea. Foamea este singurul dușman în această temerară aventură. Ea nu ne lasă să dormim mult. Oricum, dacă treburile merg ca până acum, în două săptămâni eu cred că vom dormi până-n zori.
O altă realizare este că ne ridicăm in pumni. Când stă pe burtică, își ridică întâi capul, vede că e simplu și apoi se ridică în coate iar apoi în pumni. Nu ar fi completă mișcarea dacă nu ar ridica și picioarele. Din când în când, fiul meu se transformă în propriul său balansoar.
Am început să ne jucăm cu jucării. Prima noastră preferință a fost o mingiucă din pluș cu un clopoțel înăuntru. Pe asta puteam să o prind între piept și mânuță să o zdrăngăn. Relația dintre cei doi a fost ruptă de Chiftea care, într-o zi în care noi am uitat mingiuca pe patul nostru, s-a pitulat în cameră și a furat jucărica. Rezultatul a fost o mingie plină de bale și un Chiftea fericit (până ne-am prins). De la incidentul cu Chiftea, mingiuca nu mai prezintă foarte mult interes pentru că a fost spălată(împotriva voinței ei, a lui Chiftea și a indicațiilor de pe etichetă) iar clopoțelul din interior nu mai clopoțește. Tot răul spre bine pentru că, de voie, de nevoie, am învățat să prind în mână o zornăitoare. Nu prea știu eu ce să fac cu “dovada evoluției umane” (degetul mare) dar mă descurc, ba cu el, ba fără el. Dacă zornăi, e de bine.
Nu mai are ochi de focă :( Dacă te uți atent în lumină, îți poți da seama că va avea ochii căprui. Dacă așa a vrut el, căprui să fie. Cine sunt eu să mă împotrivesc, măcar la ochi va semăna cu mine.
După cum vă spuneam, ne-am facut ȘI mai mari!

P.S. Mulțumesc Pisica Mea pentru cel mai frumos cadou cu putință!

Sesiune foto pentru invitații la botez


Dorm




Cu mami!



Cu Teo

Bună tati!

Cu tati

Numai ochi!

Tactil

Mami meu

miercuri, 2 februarie 2011

SuperChiftea

Cățelul nostru, Chiftea, a avut dintotdeauna o problemă cu plânsul grăsunului. Când ne-am întors din maternitate și cei doi s-au cunoscut, treaba era tragi-comică. Când piticul plângea, câinele se înființa pe prag și începea și el să plângă la rândul său și devenea agitat, de parcă și-ar fi dorit să meargă să-l salveze. Odată cu trecerea timpului s-a m-ai bătătorit și câinele. Acum doar scâncește când plânge piciul iar salvatoul din el s-a mai domolit. Când am ieșit cu Chiftea afară, în seara asta, salvatorul a revenit a viață. Undeva, prin jurul blocului, niște mâțe se tânguiau de mama-focului fiind în călduri (afară erau -10 garde celsius, ceea ce ne arată că dragostea pisicească nu cunoaște limite). Scheunatul lor era leit cu cel al unui copil supărat. Atunci SuperChiftea a intrat în acțiune și trăgea de lesă să mă facă să mergem acolo. Schuna și el și din când în când se uita foarte indignat la mine de parcă îmi spunea: "Hai măi, nu auzi că plânge! N-am mai văzut așa părinte." Am ajuns până la sursa plânsetului și SuperChiftea a fost extrem de surprins să vadă că sunt doar niște mâțe. A plecat de acolo indignat nevoie mare. Chiftea nu e prea interesat de mâțe. Cred că a încasat multe gheare în viața lui anterioară (câinele nostru este un "ulițar" de 5 ani și jumătate și este la noi de 1 an și 6 luni) așa că tratează pisicile cu "ignore". Ce să-i faci statura nu prea îl ajută și mai ales "cel mai inteligent cedează".

joi, 27 ianuarie 2011

Evenimente din trecut

Aseară s-a întrerupt curentul. Acum mă felicit că nu avem centrală termică în apartament. Să nu fie curent s-a mai întâmplat dar cand grasul era deja adormit. Acum era în plină activitate artistică. După ce facem băiță și mâncăm de seară mergem în pătuț, la concert, adică stăm "cu mâinile în aer" până la epuizare. Nu plânge, nu e supărat, se distrează ca la concert la Guetta. Dar, dintro dată s-a făcut întuneric. Noi repede, pe întuneric, sa vedem, să nu se sperie piticul, să facem puțină lumină. Când am ajuns la el, dormea. Ce să faci domnule la concert dacă se taie curentul. Nu tu sonorizare, nu tu strobo, nu tu nimic. Păi vă spun io, te culci.

P.S. Am uitat să va spunem, am trecut într-o altă perioadă a supărării, o perioadă de care ne temeam foarte tare noi, cei doi părinți. Plângem cu lacrimi. Vinerea trecuta si-a făcut apariția timid, în colțul ochiului, prima lacrimă. Nouă ni se rupe sufletul când plânge oricum, acum va fi și mai și.

Să te spăl, mami!


Eeeeei, și cum weekendul de coșmar de care povestea tati începe să devină amintire, iată că și mami s-a mai relaxat și a găsit timp și chef să mai scrie ceva. În dimineața asta m-am trezit puțin înaintea odorului, care a preferat să dormă, deși trecuse deja ora obișnuită de masă. Acum, sunt sigură că orice mamă s-a confruntat măcar de câteva ori cu dificultatea de a găsi timp pentru lucrurile mici pe care trebuie să le faci zilnic, cum ar fi să mănânci sau să te speli. La noi s-a împământenit obiceiul ca mami să facă duș după alăptatul de dimineață. Azi însă, mami s-a trezit mai târziu, fără "chemarea mârâită a tigrișorului înfometat" și a preferat să mănânce, înaintea dușului. Pe la jumătatea bananei care a ținut loc de mic dejun, s-a auzit și faimosul strigăt de luptă, pe care l-am tradus prompt cu "Mișcă-te, ca mi-e foame rău!" Cum ordinele de acest gen se execută a.s.a.p., m-am conformat fără comentarii. Distinsul meu fiu s-a pus pe hălpănit repejor (deja s-a prins că e criză... de timp și că tre' să mănânce ACUM) și, pe la finalul mesei, s-a oprit din supt și m-a privit fix. O secundă. Două... Și, cu țâța bine vârâtă în gură, a strănutat puternic și a rezolvat astfel și problema dușului pe care nu apucasem să-l fac. Azi, mama lui Unghiuță, prin bunăvoința fiului ei, a făcut o baie destul de consistentă de lapte matern, amestecat cu salivă de bebeluș. Apoi, tânărul prinț mi-a zâmbit larg, tot cu țâța-n gură și și-a continuat liniștit masa...

marți, 25 ianuarie 2011

“GREUTATEA” și “greutățile” aferente


Am depășit cu un kilogram greutatea de la naștere! A fost mai greu decât ne așteptam și, ca întotdeauna, ultimile zile au fost cele mai grele. Acesta este și motivul pentru care am întârziat cu postarea atât de mult (aveam multe lucruri neplăcute de spus la adresa medicilor și comunicării lor deficitare cu pacienții). Dar, să vă povestesc:
Vinerea trecută era o vineri normală, așteptam weekend-ul să facem muuulte lucruri toți trei. Tot atunci era programată vizita grasului la medic. Anca s-a dus cu el, eu fiind la serviciu. Acolo ea a aflat, într-un mod foarte brutal, că grasul nu este atât de gras cum ni se părea nouă. Medicul a anunțat-o pe mami, foarte panicată, că piticul nu a crescut destul de mult în greutate și că trebuie neapărat și foarte urgent să consultăm un alt medic. Speriată de reacția doctorului, Anca a pornit spre a doua consultație. Acolo a întâlnit un medic pediatru cu picioarele pe pământ, care i-a spus că piciul este foarte ok, exceptând greutatea care este puțin cam scăzută, dar nu alarmant. A întrebat-o de mesele grăsunului, cum se desfășoară ele și ne-a sugerat să îi schimbăm puțin programul. Când am ajuns acasă, am găsit-o pe mami îngrijorată de toate lucrurile pe care trebuia să le facem. Trebuia să îi dăm piticului mese alternative de lapte de sân si formulă care să dureze maxim 40 de minute, pentru a reduce durerile de burtică cauzate de întâlnirea nefericită a laptelui parțial digerat, de la începutul mesei, cu cel proaspăt de la sfârșitul acesteia. Am trecut în “defcon 2” și am făcut ședință. Am ajuns la concluzia că ar trebui să încercăm să îi dăm mese de maxim 40 de minute, dar numai cu lapte de sân, fie el direct de la sursă, fie din biberon. Masa integrală de formulă mi s-a părut o idee nefericită pentru că, în timp, aducea renunțarea la sân. A fost una dintre cele mai grele decizii pe care le-am luat de când îl avem pe pici. Noi am mai avut o experiență negativă cu alăptatul exclusiv la sân, când l-am adus din maternitate și a scăzut în greutate.
Zis și făcut. Sâmbătă a fost prima zi a noului program. Cum zicea Dumitru Almaș în Povestiri Istorice : “A fost o zi mohorâtă pentru armata română.” Piticul era obișnuit să manânce cam o oră și jumătate cu pauze de jocuri și “bâc-uri”. Jumătate de oră era mult prea puțin pentru prințul cel leneș și cum cantitatea de somn este direct proporțională cu cantitatea de lapte, dormea puțin și plângea mult. Este groaznic să îți vezi copilul plângând de foame. Anca era și mai “bine dispusă”. Am reușit să îi mai ridic moralul cu o cantitate considerabilă de ciocalată albă, bomboane Rafaello și o oră și jumătate de somn.

La sfârșitul zilei piciul a luat 10 grame.
Duminică a fost mai liniștit. Se mai obișnuise cu programul cel nou. Sugea mai bine și mai repede, nu se mai culca atât de des la sân. Am fost optimiști. Seara ne-am cântărit, am scăzut cu 10 grame. Eram în punctul zero.
Ieri a fost și mai cuminte. A supt bine. Ne-am întălnit din ce în ce mai rar cu “sad emoticon” (mie mi se pare că, exact înainte să plângă, seamănă foarte mult cu emoticonul supărat de la messenger).

Seara, a urmat cântarul. Șoc: plus 80 de grame! Cum media de creștere a greutății este de 25 de grame pe zi, “ne-am atins și depășit planul”. Cu chiuituri am stabilit că “Operațiunea Numai Sân” este un succes. Sperăm să rămânem la această concluzie.
Tati cel relaxat și mami cea fericită va șteaptă cu o nouă postare, cât de curând.

marți, 18 ianuarie 2011

Întrebare și răspuns

Ieri seară, Unghiuță nu se mai trezea să facem baie. Am stat noi până pe la 23.30, am mâncat, am stat de povești, ne-am dat pe net... Îngrijorător de mult timp liber, ce mai... Hai să-l trezim, zic, că se face dimineață! Astfel, tati merge cu javra afară, io mă duc în cameră la gras (care, momentan, e și camera noastră - și uite așa descoperi că poți foarte bine să crești bebeluși și într-o garsonieră, aviz amatorilor!) și încep ritualul. Mai întâi îl dezvelesc și îi vorbesc încet - nimic! Ridic volumul până la nivelul obișnuit - nimic! Îl mângâi pe spate - nimic! Aprind lumina cea mare și pregătesc toate cele pentru baie, neferindu-mă deloc să fac zgomot - se încruntă puțin... Bine, zic, dacă-i pe-așa, hai să vedem care pe care...! Îl iau din pătuț si îl mut la noi în pat, apoi aprind toate cele 3 becuri din tavan - nici în cot nu-l doare.



Până se intoarce tati cu Chiftea, i-am tăiat și unghiile. La ultimele două dă semne ca parcă-parcă ar face ochi, dar se culcă la loc. Într-un final ne vedem nevoiți să aplicăm tactici de gherilă, astfel că, după ce l-am gâdilat și pupăcit bine, pornim spre baie. El trona încruntat în cădița, în timp ce noi, spălându-l, lălăiam diverse cântecele, cu tati bariton și mami afon. La un moment dat, îl iau la întrebări - ciiiine e un purceluș ud? Se uită la mine cu interes. Ciiiine e băiețelul din cădiță? Zâmbește știrb! Ciiiine e un grăsun iubit care face baie? ĂĂĂĂĂĂU, răspunde el gutural, asemănător cu sunetele pe care le scot pisicile în călduri. Iar noi, părinții lălăitori de cântecele pe două voci, plesnim de mândrie că, na, avem copil care vorbește de-acum, domnule!