Unde să naști și de ce

Postul ăsta nu e despre copil, ci despre nașterea lui. Nu am fițe, pentru că nu sunt genul și nici n-aș avea bani să-mi susțin fițele. Cu toate astea, am născut într-o clinică privată. Scriu asta pentru că, înainte să nasc, am căutat de bezmetică pe net păreri și impresii de la oameni care au născut în spitale particulare și n-am găsit mare lucru..., poate o ajuta pe cineva vreodată. Deși nu ne permiteam financiar, consiliul de familie extins a decretat că se poate și trebuie să nasc la particular. M-am opus inițial, mi se părea un moft și găseam că sunt lucruri mai importante de făcut cu banii ăia. M-am răzgăndit pe finalul sarcinii din următoarele motive:
1. Medicul meu (dr. Roxana Constantin, un OM deosebit și un profesionist desăvârșit, inclusiv pentru că își recunoaște limitele și pentru că știe să comunice cu pacientul) mă putea asista la naștere într-un spital de stat proaspăt renovat, dar unde infecțiile cu diverși streptococi erau în floare. Sau într-un spital particular. La vremea aceea, nu am auzit niciun pacient care să fi ieșit din spitalul de stat fără nicio problemă, deși majoritatea erau chestiuni minore. Eh, mici infecții, de obicei la copii...
2. Greața pe care mi-o provoca ideea de a mă ruga umilă de personalul medical să... își facă treaba! Și convingerea fermă că, indiferent cât dai, oricum vei rămâne cu amintiri neplăcute, pentru că “sistemul” abrutizează și cei mai bine intenționați dintre oameni. La urma urmei, este o meserie de vocație, dar vocația nu ține de foame...
3. Episodul Giulești. Eram gravidă în 7 luni când s-a-ntâmplat. În cinci ani petrecuți într-o redacție de știri tv vezi multe și te bătătorești, dar nu atât cât să nu te mai impresioneze așa ceva!

În concluzie, bine am făcut! Nu numai că nu regret, ci sunt hotărâtă să repet operațiunea și dacă va apărea cândva bebe no. 2. N-aș putea spune că să naști la privat e o revelație, este doar o experiență normală. Dar e o revelație în comparație cu ce se întâmplă în spitalele de stat. Nu ești tratat ca un rege, ci ca un om. Personalul medical este nu doar competent, ci și atent și amabil. Cea mai acră dintre asistente îți zâmbește. Forțat, dar zâmbește... Iar despre departamentul de neonatologie, numai de bine! Teoretic, ai posibilitatea să lași copilul în mâinile lor tot timpul petrecut în maternitate (ați fi surprinși să aflați câte mame vor să facă asta, pe motiv că nașterea le-a epuizat...) Practic, ți se explică destul de clar că nu e foarte indicat să uiți de copil, că trebuie să petreci timp cu el, că trebuie să-l alăptezi, trebuie să înveți să-i schimbi scutecul, să-i faci baie, să-l liniștești când plânge, etc. Pentru că este normal. Nu cad nici în cealaltă extremă, de exemplu pe mine nu m-au lăsat să țin copilul în rezervă mereu, așa cum aș fi vrut, motivând că trebuie să mă refac și să mă odihnesc, să mă pregătesc pentru greul de acasă. Asistența medicală este non-stop. În sensul că poți să suni la oricare dintre departamentele de ginecologie sau neonatologie și să soliciți ajutor de orice fel (de la analgezice pentru tine până la un sfat despre cum să oprești sughițul copilului...), la orice oră din zi și, mai ales, din noapte, fără să ai vreo clipă senzația să deranjezi sau că tocmai ai trezit pe cineva din somn... Un medic sau o asistentă (în funcție de ce problemă ai) vine repede să te ajute. Beneficiezi de suport pentru alăptare. Asta înseamnă că o asistentă stă cu tine cel puțin la primele ședințe de alăptare, îți arată ce să faci și cum trebuie să manevrezi copilul, verifică dacă piciul trage cum trebuie și, poate chiar mai important, ești mereu încurajată, ceea ce pentru mine a fost capital în zilele alea.
De acasă nu trebuie să-ți aduci nimic, în afară de buletin. Teoretic. Practic, eu mi-am luat niște elastice de păr, sutiene pentru alăptat și trusa de frumusețe (gel de duș, demachiant, creme, pastă de dinți, etc). M-aș fi descurcat și fără trusă, îți dau ei chestiile basic. Mâncarea e tot de la ei și e ok. Mda, ziceam c-o să fiu scurtă...:)))
Să rezum, totuși: cei mai bine cheltuiți bani ever au plătit o naștere prin cezariană și 6 zile în maternitate. Ne-am întors acasă sănătoși, optimiști și pregătiți, inclusiv tati care, în timplul vizitelor la spital, a învățat cot la cot cu mine cum se schimbă plodul, cum i se face baie, cum se șterge în urechi, la ochi, etc. Postul ăsta nu e despre copil, dar totul la noi are lăgătură cu el, așa că iată și fotografia (făcută în maternitate, când piciul avea 2 zile) care i-a adus lui Andrei porecla Pisica Lăpticioasă...




P.S. Am născut la Medlife, a costat vreo 2000 de euro...
Mulțumesc din nou membrilor consiliului de familie extins (se știu ei care sunt...) pentru generozitate, pentru grija pe care ne-au purtat-o atunci și iubirea dintotdeauna!

Buna dimineața!

De-a lungul timpului am avut parte de multe feluri plăcute de a spune “Bună dimineața!”. “Bună dimineața (cu pupic), mergem să ne bem cafeaua.”, acasa cu Anca. “Bună dimineața (cu bere), hai să facem o baie!”, în cort la mare. “Bună dimineața, fugi acasă că mai rămân eu!” după nopți și zile petrecute la birou.

Niciun “Bună dimineața!” nu se compară cu acest “Bună dimineața!”.

Iar eu sunt fericitul care îl primește în fiecare dimineață, când se trezește Andrei.

Andrei

Avem copil, căutăm sponsorizare de la Redbull

Andrei este o minune de copil. Este unul dintre cei mai cuminți copii pe care i-am întâlnit. Înainte de a se naște, eram puțin speriați că nu va dormi pentru că și eu și Anca am fost niște copii foarte energici. A venit Andrei și ne-a demonstrat că nu e chiar așa. A dormit, a mâncat, nu a fost foarte supărăcios (exceptând perioadele de colici). Da, timpul este foarte bine ales. Și acum doarme... noaptea. Ziua, în schimb, este cel mai energic copil pe care l-am văzut. Se joacă, se agită, a început să se întoarcă (numai de pe burtă pe spate, miscarea inversă fiind un pic mai complicată și solicitantă) și nu prea mai doarme. În schimb, a devenit supărăcios (nu zic ofticos pentru că se supără mami, bunica mare, bunica mică,...). Se joacă până când nu mai are energie și atunci (nu, nu se culcă așa cum fac alți copii de vârsta lui) începe supărarea. Devine mârâit și mârțâit de supărare. Vai, nu mai pot să mă joc, ce jale și ce durere, vai, vai! Abia după o partidă bună de supărare adormim, de obicei asistat de noi și, mai ales, de brațele noastre. Partida de somn durează între 10 și 30 de minute după care începe din nou distracția. Și tot așa, ciclic, până la băița de seară după care băgăm somn pâââânăă dimineața.

Andrei este o minune de copil! Este cel mai cuminte dar si cel mai vioi copil!

Avem cățel, căutăm formație emo

Abia am reușit să îl scoatem pe Chiftea din pasa depresivă în care era. Nu știm cum a ajuns aici, pentru că ne-am dat silința să ne facem timp și pentru el. El a mai avut o pasă depresivă în vară, cu o zi înainte să plecăm în concediu. Atunci am fost cu domnul la doctor, unde a făcut toate analizele din univers și s-a ajuns la concluzia că este sănătos tun, după care am plătit aprope jumătate din bugetul de concediu, care nu era nici așa prea stufos. Acum a plusat, stătea singur, în baie, dar dădea ușor din coadă când treceai pe acolo de parcă ți-ar fi spus: “Vii mai târziu să stăm pe întuneric?”. Nu se mai juca și nu mai era energic. Am vrut să îl ducem la doctor și de data aceasta, dar am zis să mai așteptăm o zi. După mai multe râzgâieli Chiftea a reușit să redevină câinele pe care îl știam. Mai este puțin supărat pe noi, dar va trece. Luând în calcul comportamentul și antecedentele, am ajuns la concluzia că avem un câine cu tendințe evidente emo. Mai trebuie doar să îl vopsim negru. Atunci nu va mai face parte din rasa "Ulițar" și va trece în clasa "Javrador".

Călătorului îi stă bine...

Am tot zis că aștept cu nerăbdare să botezăm copilul, nu doar pentru dimensiunea spirituală a faptului, ci și pentru că, după, putem începe epoca hălăduirii. Botezul a avul loc (n-avem poze încă) așa că am pornit la drum. Prima excursie a fost la țară la bunica mea, la 150 de kilometri distanță. Deși am fost sfătuiți în repetate rânduri de bunici îngrijorați și protectori să nu plecăm la un drum atât de lung cu un copil atât de mic și pe o vreme nu chiar frumoasă, noi am făcut cum ne-a tăiat capul, așa că ieri, pe la opt dimineața am pornit. În mașină, puștiul a dormit, apoi s-a trezit și a mârâit a foame. A mâncat din mers, s-a uitat pe geam o vreme și apoi s-a culcat la loc. La țară am stat cu toții lângă soba fierbinte, adulții au mâncat pe săturate, piciul, destul de dezinvolt, s-a jucat cu zornăitoarea cărată de acasă, l-a molfăit pe Platon și i-a făcut o imensă bucurie străbunică-si prin simpla prezență (ăsta era și scopul!). După ce am alimentat din nou pruncul, am cărat cu greu la mașină curcanul de 13 (treisprezece) kilograme căpătat de la bunică-mea (curcan care abia a încăput în portbagajul nostru delicat) și am pornit spre casă. Pe drumul de întoarcere, cupilul a dormit cuminte în landou, cu o pauză de vre-un sfert de oră în care am făcut "bâc" și s-a mai uitat puțin la peisajul înorat de-afară. Reveniți în oraș, am hotarât că e încă devreme, copilul e odihnit, așa c-am mai făcut o vizită și pe la bunicii paterni&străbunicul, unde prințișorul a mâncat din nou și a vorbit într-una cu bunica lui...
Ne-am întors până la urmă acasă, după o zi luuuungă și frumoasă. Recunosc, am avut o mică-mică strângere de inimă la gândul că, poate, a fost cam mult pentru pici. Însă el ne-a arătat că n-avem de ce ne face griji și că e un țigănuș călător, la fel ca părinții lui...

Ne pregatim...