După lupte seculare, care au durat mai bine de o lună, am făcut și noi primul vaccin. Întâi l-am amânat pentru că prințișorul avea muci și urma botezul. Apoi, doctorița a avut migrenă și n-a putut veni la cabinet. După aia, Sanepidul n-avea vaccinul pe stoc. Și tot așa, până am cumpărat noi vaccinul și ne-am dus cu el și plodul în dinți la cabinet. Ieri. Până am ajuns la partea cu înțepătură, am aflat că Andrei are aproape 5 kile 800 și 59 de cm! Apoi, a urmat distracția. Tati a fost instruit de asistentă cum să țină copilul, io l-am ținut... de vorbă și totul s-a terminat in nici 3 secunde (acum, io și tati ne felicităm că am cumpărat Infarixul, în locul vaccinului de la stat, care presupune 2 înțepături și care oricum nu există pe stoc...). A urmat plânsul de rigoare, dar mult mai light decât ne așteptam și mult mai puțin în comparație cu picii vaccinați înaintea noastră, pe care-i auzeam urlând în cabinet. În maximum 5 minute, viteazul lui mami și-al lui tati a terminat cu lacrimile de crocodil, a stat cumințel să-l îmbrăcăm și... a adormit. A fost foarte moale și adormit toată ziua, ieri și, din când în când, mai începea să plângă din senin. Spre seară a făcut un pic de febră, alungată repejor cu niște Eferalgan. Azi-noapte a dormit dus, legat, ca de obicei. Dimineață era super ok, dar nu prea a mâncat. A recuperat la masa următoare, dar tot bleguț a fost și azi. Pe la două i-am luat temperatura - 37.7. Să mai băgăm niște Eferalgan, zic, să nu crească... Zic, dar tânărul nu-i deacord cu mine. Ia numai un sfert de doză, pe care ulterior o scuipă literalmente pe bluza mea! Dar, să ne-nțelegem - O SCUIPĂ, exact ca puștii din colț. Și, ca să-mi fie clar că nu-i un accident, mai scuipă de câteva ori, pe mine, pe jos și pe prosopul cu care tocmai îl ștergeam pe față, că-l spălasem... Copil (golan, mai degrabă) crescut în Rahova, ce să-i faci?! Până la urmă, l-am convins să ia totuși toată doza de paracetamol.
În concluzie, suntem bine, până acum. Cică reacțiile adverse pot apărea timp de 72 de ore de la administrarea vaccinului. Jumătate din timp a trecut deja.
joi, 10 martie 2011
marți, 8 martie 2011
3 luni (by mami)
Luna a treia a debutat în forță, cu prima răceală. Am îmbulinat-o! mi-am zis, avertizată de părinți mai cu experiență, ca Robert, care zicea că abia la prima răceală începe greul. Dar n-a fost cazul, din fericire, pentru că piticul a făcut doar o formă ușoară, fără febră, fără mârâieli. Se supăra numai când trebuia să-i punem picături și să-i extragem producția generoasă de muci. A durat, cu totul, vreo săptămână până să ajungem din nou la copilul mucless, ca nou.
Și, dacă tot s-a făcut bine, probabil s-a hotărât și că noi suntem așa, niște părinți deosebiți, care merită un cadou pe măsură - somn toată noaptea. Da, Andrei doarme toată noaptea, adică de pe la 22.30 până pe la 7, cu consecințe vizibile în nivelul de relaxare și optimism afișat de mami și tati!!! Ei, și pentru că am putea să dormim toată noaptea și avem deja băiat mare, am făcut și noi ultimul mare pas, retezând a doua oară cordonul ombilical - ne-am mutat în dormitorul nostru! Deși unii dintre noi (nu io :)) au avut ceva rezerve în privința asta, totul a decurs perfect, piciul nu ne simte lipsa deloc, iar noi nu mai tresărim chiar la fiecare oftat sau chițăit nocturn al prințișorului.
Tot luna asta, Unghiuță a devenit Andrei. La botez a fost muuuuult mai cuminte și liniștit decât mă așteptam, având în vedere că-n ziua respectiva nu a mai adormit deloc, de la 6 dimineața până după slujbă, adică după 14.30 - dar despre asta într-un alt post, cu tot cu imagini.
În rest, numai joc și veselie... E o plăcere să te joci cu el sau să-l urmărești jucându-se.
Își strânge jucăriile la piept, în încercarea evidentă de a le duce la gură pentru degustare, vorbește cu ele și se supără dacă le pui prea departe de raza de acțiune a mânuțelor lui apucătoare!
E vesel nevoie mare și foarte sociabil. Zâmbește tuturor și nu are nicio problemă în a sta fără mine câteva ore. Rămâne uneori cu mama mea sau cu bunicii paterni și nimeni nu s-a plâns deocamdată că nu s-ar fi înțeles cu el, iar când mă întorc, e la fel de vesel ca atunci când am plecat. Momentul meu preferat este atunci când se trezește dimineața - se întinde de mama focului, exact ca un om mare (a se citi “taică-su”), cască și zâmbește invariabil când dă cu ochii de noi. Întotdeauna ne iubim și ne jucăm puțin, înainte de a purcede la schimbat-spălat-mâncat.
Cu mâncatul stăm bine, deși nu mai e demult activitatea favorită (pe la jumătatea mesei ar renunța bucuros la mâncare ca să ne jucăm). Are zile și zile, uneori mă întreb unde încape atâta lapte în burtica lui mititică, alteori mănâncă jumătate din cât ar trebui. Dar crește destul de bine în greutate, așa că nu ne facem griji.
Somnul, după cum spuneam, e de noapte, fără întreruperi de niciun fel în ultima vreme. Ziua... e altă poveste, una mereu surprinzătoare! De obicei, doarme foarte puțin - cam 2 ore, adunate. Dar are și zile când nu doarme deloc, ceea ce rezultă un copil neprietenos și foarte mârâit. Recuperează a doua zi, uneori, când face nani în două reprize lungi, de câte 3 ore.
Progresele noastre nu se fac după carte. De exemplu, ar fi trebuit să-și descopere mânuțele și să se joace deja cu ele, fascinat. Nu e cazul nostru. Pe valea asta, mânuțele folosesc la dat din ele foarte puternic, ca și când ai vrea să-ți iei zborul, la apucat jucării (sau hainele părinților, degetele lor, păturici, etc), la dat din ele vag aleator, dar constant (cam ca Ceaușescu la discursuri), când ești foarte obosit și nu vrei să te culci și, mai ales, pe post de suzetă. Încă nu știe să-și sugă degetul, așa că-și înfundă tot pumnul în gură, îl suge sau și-l roade cu ciudă, până-și dă seama că-l doare. Atunci îl scoate, roșu tot și plin de bale și mă privește supărat și acuzator, ca și cum ar fi vina mea... Deci, nu se joacă fascinat cu mânuțele, în schimb, când stă pe burtică, se sprijină ferm pe antebrațe și-și întoarce capul spre laterale, ceea ce ar trebui să facă mai târziu, zice cartea.
Iar mami... e tare bine! Parcă devine mai simplu pe măsură ce trece timpul, deși e mai solicitant. Dar să-l văd zâmbind cu adresă, adică zâmbindu-mi, sau să-l ascult “vorbindu-mi” face totul muuult mai ușor și mai frumos! Unde mai pui că tati mă răsfață mult în ultima vreme, cel mai frumos “alint” - bilete la Bon Jovi, singura trupă al cărei fan declarat am fost vreodată!!! În plus, de luna aceasta, bunicii mari ne-au făcut un program-surpriză: duminica după-amiază îl mai lăsăm pe Andrei la ei și astfel avem o seară de hoinărit, numai pentru noi. Deci, copil fericit, părinți în al nouălea cer!
joi, 24 februarie 2011
Unde să naști și de ce
Postul ăsta nu e despre copil, ci despre nașterea lui. Nu am fițe, pentru că nu sunt genul și nici n-aș avea bani să-mi susțin fițele. Cu toate astea, am născut într-o clinică privată. Scriu asta pentru că, înainte să nasc, am căutat de bezmetică pe net păreri și impresii de la oameni care au născut în spitale particulare și n-am găsit mare lucru..., poate o ajuta pe cineva vreodată. Deși nu ne permiteam financiar, consiliul de familie extins a decretat că se poate și trebuie să nasc la particular. M-am opus inițial, mi se părea un moft și găseam că sunt lucruri mai importante de făcut cu banii ăia. M-am răzgăndit pe finalul sarcinii din următoarele motive:
1. Medicul meu (dr. Roxana Constantin, un OM deosebit și un profesionist desăvârșit, inclusiv pentru că își recunoaște limitele și pentru că știe să comunice cu pacientul) mă putea asista la naștere într-un spital de stat proaspăt renovat, dar unde infecțiile cu diverși streptococi erau în floare. Sau într-un spital particular. La vremea aceea, nu am auzit niciun pacient care să fi ieșit din spitalul de stat fără nicio problemă, deși majoritatea erau chestiuni minore. Eh, mici infecții, de obicei la copii...
2. Greața pe care mi-o provoca ideea de a mă ruga umilă de personalul medical să... își facă treaba! Și convingerea fermă că, indiferent cât dai, oricum vei rămâne cu amintiri neplăcute, pentru că “sistemul” abrutizează și cei mai bine intenționați dintre oameni. La urma urmei, este o meserie de vocație, dar vocația nu ține de foame...
3. Episodul Giulești. Eram gravidă în 7 luni când s-a-ntâmplat. În cinci ani petrecuți într-o redacție de știri tv vezi multe și te bătătorești, dar nu atât cât să nu te mai impresioneze așa ceva!
În concluzie, bine am făcut! Nu numai că nu regret, ci sunt hotărâtă să repet operațiunea și dacă va apărea cândva bebe no. 2. N-aș putea spune că să naști la privat e o revelație, este doar o experiență normală. Dar e o revelație în comparație cu ce se întâmplă în spitalele de stat. Nu ești tratat ca un rege, ci ca un om. Personalul medical este nu doar competent, ci și atent și amabil. Cea mai acră dintre asistente îți zâmbește. Forțat, dar zâmbește... Iar despre departamentul de neonatologie, numai de bine! Teoretic, ai posibilitatea să lași copilul în mâinile lor tot timpul petrecut în maternitate (ați fi surprinși să aflați câte mame vor să facă asta, pe motiv că nașterea le-a epuizat...) Practic, ți se explică destul de clar că nu e foarte indicat să uiți de copil, că trebuie să petreci timp cu el, că trebuie să-l alăptezi, trebuie să înveți să-i schimbi scutecul, să-i faci baie, să-l liniștești când plânge, etc. Pentru că este normal. Nu cad nici în cealaltă extremă, de exemplu pe mine nu m-au lăsat să țin copilul în rezervă mereu, așa cum aș fi vrut, motivând că trebuie să mă refac și să mă odihnesc, să mă pregătesc pentru greul de acasă. Asistența medicală este non-stop. În sensul că poți să suni la oricare dintre departamentele de ginecologie sau neonatologie și să soliciți ajutor de orice fel (de la analgezice pentru tine până la un sfat despre cum să oprești sughițul copilului...), la orice oră din zi și, mai ales, din noapte, fără să ai vreo clipă senzația să deranjezi sau că tocmai ai trezit pe cineva din somn... Un medic sau o asistentă (în funcție de ce problemă ai) vine repede să te ajute. Beneficiezi de suport pentru alăptare. Asta înseamnă că o asistentă stă cu tine cel puțin la primele ședințe de alăptare, îți arată ce să faci și cum trebuie să manevrezi copilul, verifică dacă piciul trage cum trebuie și, poate chiar mai important, ești mereu încurajată, ceea ce pentru mine a fost capital în zilele alea.
De acasă nu trebuie să-ți aduci nimic, în afară de buletin. Teoretic. Practic, eu mi-am luat niște elastice de păr, sutiene pentru alăptat și trusa de frumusețe (gel de duș, demachiant, creme, pastă de dinți, etc). M-aș fi descurcat și fără trusă, îți dau ei chestiile basic. Mâncarea e tot de la ei și e ok. Mda, ziceam c-o să fiu scurtă...:)))
Să rezum, totuși: cei mai bine cheltuiți bani ever au plătit o naștere prin cezariană și 6 zile în maternitate. Ne-am întors acasă sănătoși, optimiști și pregătiți, inclusiv tati care, în timplul vizitelor la spital, a învățat cot la cot cu mine cum se schimbă plodul, cum i se face baie, cum se șterge în urechi, la ochi, etc. Postul ăsta nu e despre copil, dar totul la noi are lăgătură cu el, așa că iată și fotografia (făcută în maternitate, când piciul avea 2 zile) care i-a adus lui Andrei porecla Pisica Lăpticioasă...

P.S. Am născut la Medlife, a costat vreo 2000 de euro...
Mulțumesc din nou membrilor consiliului de familie extins (se știu ei care sunt...) pentru generozitate, pentru grija pe care ne-au purtat-o atunci și iubirea dintotdeauna!
1. Medicul meu (dr. Roxana Constantin, un OM deosebit și un profesionist desăvârșit, inclusiv pentru că își recunoaște limitele și pentru că știe să comunice cu pacientul) mă putea asista la naștere într-un spital de stat proaspăt renovat, dar unde infecțiile cu diverși streptococi erau în floare. Sau într-un spital particular. La vremea aceea, nu am auzit niciun pacient care să fi ieșit din spitalul de stat fără nicio problemă, deși majoritatea erau chestiuni minore. Eh, mici infecții, de obicei la copii...
2. Greața pe care mi-o provoca ideea de a mă ruga umilă de personalul medical să... își facă treaba! Și convingerea fermă că, indiferent cât dai, oricum vei rămâne cu amintiri neplăcute, pentru că “sistemul” abrutizează și cei mai bine intenționați dintre oameni. La urma urmei, este o meserie de vocație, dar vocația nu ține de foame...
3. Episodul Giulești. Eram gravidă în 7 luni când s-a-ntâmplat. În cinci ani petrecuți într-o redacție de știri tv vezi multe și te bătătorești, dar nu atât cât să nu te mai impresioneze așa ceva!
În concluzie, bine am făcut! Nu numai că nu regret, ci sunt hotărâtă să repet operațiunea și dacă va apărea cândva bebe no. 2. N-aș putea spune că să naști la privat e o revelație, este doar o experiență normală. Dar e o revelație în comparație cu ce se întâmplă în spitalele de stat. Nu ești tratat ca un rege, ci ca un om. Personalul medical este nu doar competent, ci și atent și amabil. Cea mai acră dintre asistente îți zâmbește. Forțat, dar zâmbește... Iar despre departamentul de neonatologie, numai de bine! Teoretic, ai posibilitatea să lași copilul în mâinile lor tot timpul petrecut în maternitate (ați fi surprinși să aflați câte mame vor să facă asta, pe motiv că nașterea le-a epuizat...) Practic, ți se explică destul de clar că nu e foarte indicat să uiți de copil, că trebuie să petreci timp cu el, că trebuie să-l alăptezi, trebuie să înveți să-i schimbi scutecul, să-i faci baie, să-l liniștești când plânge, etc. Pentru că este normal. Nu cad nici în cealaltă extremă, de exemplu pe mine nu m-au lăsat să țin copilul în rezervă mereu, așa cum aș fi vrut, motivând că trebuie să mă refac și să mă odihnesc, să mă pregătesc pentru greul de acasă. Asistența medicală este non-stop. În sensul că poți să suni la oricare dintre departamentele de ginecologie sau neonatologie și să soliciți ajutor de orice fel (de la analgezice pentru tine până la un sfat despre cum să oprești sughițul copilului...), la orice oră din zi și, mai ales, din noapte, fără să ai vreo clipă senzația să deranjezi sau că tocmai ai trezit pe cineva din somn... Un medic sau o asistentă (în funcție de ce problemă ai) vine repede să te ajute. Beneficiezi de suport pentru alăptare. Asta înseamnă că o asistentă stă cu tine cel puțin la primele ședințe de alăptare, îți arată ce să faci și cum trebuie să manevrezi copilul, verifică dacă piciul trage cum trebuie și, poate chiar mai important, ești mereu încurajată, ceea ce pentru mine a fost capital în zilele alea.
De acasă nu trebuie să-ți aduci nimic, în afară de buletin. Teoretic. Practic, eu mi-am luat niște elastice de păr, sutiene pentru alăptat și trusa de frumusețe (gel de duș, demachiant, creme, pastă de dinți, etc). M-aș fi descurcat și fără trusă, îți dau ei chestiile basic. Mâncarea e tot de la ei și e ok. Mda, ziceam c-o să fiu scurtă...:)))
Să rezum, totuși: cei mai bine cheltuiți bani ever au plătit o naștere prin cezariană și 6 zile în maternitate. Ne-am întors acasă sănătoși, optimiști și pregătiți, inclusiv tati care, în timplul vizitelor la spital, a învățat cot la cot cu mine cum se schimbă plodul, cum i se face baie, cum se șterge în urechi, la ochi, etc. Postul ăsta nu e despre copil, dar totul la noi are lăgătură cu el, așa că iată și fotografia (făcută în maternitate, când piciul avea 2 zile) care i-a adus lui Andrei porecla Pisica Lăpticioasă...

P.S. Am născut la Medlife, a costat vreo 2000 de euro...
Mulțumesc din nou membrilor consiliului de familie extins (se știu ei care sunt...) pentru generozitate, pentru grija pe care ne-au purtat-o atunci și iubirea dintotdeauna!
Buna dimineața!
De-a lungul timpului am avut parte de multe feluri plăcute de a spune “Bună dimineața!”. “Bună dimineața (cu pupic), mergem să ne bem cafeaua.”, acasa cu Anca. “Bună dimineața (cu bere), hai să facem o baie!”, în cort la mare. “Bună dimineața, fugi acasă că mai rămân eu!” după nopți și zile petrecute la birou.
Niciun “Bună dimineața!” nu se compară cu acest “Bună dimineața!”.

Iar eu sunt fericitul care îl primește în fiecare dimineață, când se trezește Andrei.
miercuri, 23 februarie 2011
Avem copil, căutăm sponsorizare de la Redbull
Andrei este o minune de copil. Este unul dintre cei mai cuminți copii pe care i-am întâlnit. Înainte de a se naște, eram puțin speriați că nu va dormi pentru că și eu și Anca am fost niște copii foarte energici. A venit Andrei și ne-a demonstrat că nu e chiar așa. A dormit, a mâncat, nu a fost foarte supărăcios (exceptând perioadele de colici). Da, timpul este foarte bine ales. Și acum doarme... noaptea. Ziua, în schimb, este cel mai energic copil pe care l-am văzut. Se joacă, se agită, a început să se întoarcă (numai de pe burtă pe spate, miscarea inversă fiind un pic mai complicată și solicitantă) și nu prea mai doarme. În schimb, a devenit supărăcios (nu zic ofticos pentru că se supără mami, bunica mare, bunica mică,...). Se joacă până când nu mai are energie și atunci (nu, nu se culcă așa cum fac alți copii de vârsta lui) începe supărarea. Devine mârâit și mârțâit de supărare. Vai, nu mai pot să mă joc, ce jale și ce durere, vai, vai! Abia după o partidă bună de supărare adormim, de obicei asistat de noi și, mai ales, de brațele noastre. Partida de somn durează între 10 și 30 de minute după care începe din nou distracția. Și tot așa, ciclic, până la băița de seară după care băgăm somn pâââânăă dimineața.
Andrei este o minune de copil! Este cel mai cuminte dar si cel mai vioi copil!
Avem cățel, căutăm formație emo

Abia am reușit să îl scoatem pe Chiftea din pasa depresivă în care era. Nu știm cum a ajuns aici, pentru că ne-am dat silința să ne facem timp și pentru el. El a mai avut o pasă depresivă în vară, cu o zi înainte să plecăm în concediu. Atunci am fost cu domnul la doctor, unde a făcut toate analizele din univers și s-a ajuns la concluzia că este sănătos tun, după care am plătit aprope jumătate din bugetul de concediu, care nu era nici așa prea stufos. Acum a plusat, stătea singur, în baie, dar dădea ușor din coadă când treceai pe acolo de parcă ți-ar fi spus: “Vii mai târziu să stăm pe întuneric?”. Nu se mai juca și nu mai era energic. Am vrut să îl ducem la doctor și de data aceasta, dar am zis să mai așteptăm o zi. După mai multe râzgâieli Chiftea a reușit să redevină câinele pe care îl știam. Mai este puțin supărat pe noi, dar va trece. Luând în calcul comportamentul și antecedentele, am ajuns la concluzia că avem un câine cu tendințe evidente emo. Mai trebuie doar să îl vopsim negru. Atunci nu va mai face parte din rasa "Ulițar" și va trece în clasa "Javrador".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)




