miercuri, 23 februarie 2011

Andrei





Avem copil, căutăm sponsorizare de la Redbull

Andrei este o minune de copil. Este unul dintre cei mai cuminți copii pe care i-am întâlnit. Înainte de a se naște, eram puțin speriați că nu va dormi pentru că și eu și Anca am fost niște copii foarte energici. A venit Andrei și ne-a demonstrat că nu e chiar așa. A dormit, a mâncat, nu a fost foarte supărăcios (exceptând perioadele de colici). Da, timpul este foarte bine ales. Și acum doarme... noaptea. Ziua, în schimb, este cel mai energic copil pe care l-am văzut. Se joacă, se agită, a început să se întoarcă (numai de pe burtă pe spate, miscarea inversă fiind un pic mai complicată și solicitantă) și nu prea mai doarme. În schimb, a devenit supărăcios (nu zic ofticos pentru că se supără mami, bunica mare, bunica mică,...). Se joacă până când nu mai are energie și atunci (nu, nu se culcă așa cum fac alți copii de vârsta lui) începe supărarea. Devine mârâit și mârțâit de supărare. Vai, nu mai pot să mă joc, ce jale și ce durere, vai, vai! Abia după o partidă bună de supărare adormim, de obicei asistat de noi și, mai ales, de brațele noastre. Partida de somn durează între 10 și 30 de minute după care începe din nou distracția. Și tot așa, ciclic, până la băița de seară după care băgăm somn pâââânăă dimineața.
Andrei este o minune de copil! Este cel mai cuminte dar si cel mai vioi copil!

Avem cățel, căutăm formație emo


Abia am reușit să îl scoatem pe Chiftea din pasa depresivă în care era. Nu știm cum a ajuns aici, pentru că ne-am dat silința să ne facem timp și pentru el. El a mai avut o pasă depresivă în vară, cu o zi înainte să plecăm în concediu. Atunci am fost cu domnul la doctor, unde a făcut toate analizele din univers și s-a ajuns la concluzia că este sănătos tun, după care am plătit aprope jumătate din bugetul de concediu, care nu era nici așa prea stufos. Acum a plusat, stătea singur, în baie, dar dădea ușor din coadă când treceai pe acolo de parcă ți-ar fi spus: “Vii mai târziu să stăm pe întuneric?”. Nu se mai juca și nu mai era energic. Am vrut să îl ducem la doctor și de data aceasta, dar am zis să mai așteptăm o zi. După mai multe râzgâieli Chiftea a reușit să redevină câinele pe care îl știam. Mai este puțin supărat pe noi, dar va trece. Luând în calcul comportamentul și antecedentele, am ajuns la concluzia că avem un câine cu tendințe evidente emo. Mai trebuie doar să îl vopsim negru. Atunci nu va mai face parte din rasa "Ulițar" și va trece în clasa "Javrador".

duminică, 20 februarie 2011

Călătorului îi stă bine...


Am tot zis că aștept cu nerăbdare să botezăm copilul, nu doar pentru dimensiunea spirituală a faptului, ci și pentru că, după, putem începe epoca hălăduirii. Botezul a avul loc (n-avem poze încă) așa că am pornit la drum. Prima excursie a fost la țară la bunica mea, la 150 de kilometri distanță. Deși am fost sfătuiți în repetate rânduri de bunici îngrijorați și protectori să nu plecăm la un drum atât de lung cu un copil atât de mic și pe o vreme nu chiar frumoasă, noi am făcut cum ne-a tăiat capul, așa că ieri, pe la opt dimineața am pornit. În mașină, puștiul a dormit, apoi s-a trezit și a mârâit a foame. A mâncat din mers, s-a uitat pe geam o vreme și apoi s-a culcat la loc. La țară am stat cu toții lângă soba fierbinte, adulții au mâncat pe săturate, piciul, destul de dezinvolt, s-a jucat cu zornăitoarea cărată de acasă, l-a molfăit pe Platon și i-a făcut o imensă bucurie străbunică-si prin simpla prezență (ăsta era și scopul!). După ce am alimentat din nou pruncul, am cărat cu greu la mașină curcanul de 13 (treisprezece) kilograme căpătat de la bunică-mea (curcan care abia a încăput în portbagajul nostru delicat) și am pornit spre casă. Pe drumul de întoarcere, cupilul a dormit cuminte în landou, cu o pauză de vre-un sfert de oră în care am făcut "bâc" și s-a mai uitat puțin la peisajul înorat de-afară. Reveniți în oraș, am hotarât că e încă devreme, copilul e odihnit, așa c-am mai făcut o vizită și pe la bunicii paterni&străbunicul, unde prințișorul a mâncat din nou și a vorbit într-una cu bunica lui...
Ne-am întors până la urmă acasă, după o zi luuuungă și frumoasă. Recunosc, am avut o mică-mică strângere de inimă la gândul că, poate, a fost cam mult pentru pici. Însă el ne-a arătat că n-avem de ce ne face griji și că e un țigănuș călător, la fel ca părinții lui...

miercuri, 9 februarie 2011

2 Luni! (by mami)

Când am început să scriu postarea asta, copilul dormea lângă mine, pe burtică, cu mânuța dreaptă vârâtă adânc în gură... În ziua în care împlinea 2 luni! Au trecut multe zile de atunci, am mai scris frânturi de gânduri, sper ca azi să fie ziua cea mare a postării!
Puiul mamei mic și drag... Câte nu s-au întâmplat luna asta! Poate cea mai spectaculoasă transformare este la nivel de comunicare. Copilul nostru gângurește într-o veselie și “vorbește” cu oricine îl ascultă, însoțindu-și tirada de vocalele de niște mutrițe..., una mai expresivă decât alta. Treaba asta cu vorbitul se întâmplă sub formă de șuetă, e musai să aibă și interlocutor, unul atent și implicat în discuție... Dacă nu-i răspunzi sau dacă taci brusc, te privește atent, încearcă mai întâi să te provoace cu un zâmbet, apoi cu o serie de vocale rostite pe un ton soft, apoi ridică vocea să te facă atent. Un fel de “Alo, io vorbesc cu pereții aici...?!”



A învățat să se joace. Își recunoaște jucăriile și râde știrb când i le ofer. L-am învățat să-și țină zornăitoarele în mână. Încă nu le poate apuca singurel, dar, odată instalate ferm in pumnul său, dă voios din mâini și râde cu atât mai fericit cu cât face mai mult zgomot. Dacă are in fiecare mână câte o jucărie, cu atât mai bine!



Am avansat mult și la capitolul echilibru. Își ține destul de bine capul, iar dacă-l așezăm pe burtică... începe spectacolul: Se sprijină în antebrațe, își ridică țeasta chelită (de unde și apelativul Domnule Președinte...), apoi pieptul, apoi picioarele și se bâțâie fericit, mai ales că noi îl tot încurajăm. Privit din profil seamănă cu arca lui Noe...





La capitolul somn, avem una caldă și una rece. Vrestea bună este că doarme bine noaptea, chiar legat. Se culcă pe la 10 și doarme până pe la 4,5, când se trezește lihnit, mănâncă repede și mult, apoi se mai culcă vreo trei ore. Partea mai puțin veselă este că ziua nu doarme, decât rar de tot, foarte puțin și, de regulă, adoarme plângând. Se întâmplă cam așa: ne trezim, ne spălăm și schimbăm, apoi mâncăm, apoi ne așezăm la joacă și la șuetă. Și chiuim și dăm din mânuțe vreo 2 ore, după care, evident, obosim. Dar nu, NU NE CULCĂM! I se închid ochii, dar, în clipa în care i se unesc pleoapele, îi deschide brusc, tresare și scoate un sunet ascuțit, din gât! Apoi încearcă să se joace din nou, dar nu-și mai coordonează mișcările, obosește din ce în ce mai tare, se enervează și plânge. Teoria mea este că, pur și simplu, nu s-a săturat de jocuri și povești, dar nici nu-l mai țin bateriile să continue. Nu vrea deloc să renunțe, așa că plânge, înciudat. Apoi urmează să încerc să-l liniștesc, luându-l în brațe și vorbindu-i încetișor. Se opune slab și plânge mârâit, ca un copil foarte obosit ce e.


De la aceste lupte grele am ajuns și la o concesie. Uneori, în timpul zilei, facem nani împreuna, în “patul părinților”. Este o concesie pentru că între ideile noastre fixe se regăsește și aceea că nu-i bine să înveți copilul în pat cu tine, că s-ar putea să nu-l mai dezveți. Însă sunt momente când nu mai am energie să mă țin de plan, așa că-l iau cu mine în pat, unde pot să ațipesc și eu. Noroc că se întâmplă foarte rar așa că, cel puțin deocamdată, nu a devenit un obicei...



O altă noutate din luna a doua este gelozia. Are momente când nu suportă să vorbesc cu altcineva, nici măcar să mă uit la altcineva când e la sân. Dacă o fac totuși, mârâie a avertisment de vreo doua ori și, dacă nu mă supun, lasă sânul și plânge, indiferent cât de foame îi e... Și noi, care ne gândeam să-i facem o surioară repejor...! Cred că va trebui să amânăm :)
Cât despre mami, de când copilu’ doarme legat noaptea, și-a mai revenit și ea cu somnul. Nu de tot, dar suficient cât să vadă lucrurile în culori calde, să aibă energia de a-i face fiului ei tort în ziua cu pricina și să se bucure de florile primite de la tati “pentru că i-a făcut băiat frumos”!

marți, 8 februarie 2011

Platon, bucuros de cunoștință!

Eu sunt Platon. Sunt un iepure din rasa "textilă". Sunt albastru și la unul dintre picioare am o fundiță. Sunt noul prieten bun al lui Unghiuță.


Iepurele l-a primit grasul cadou de la niște prieteni buni (Mulțumim Victor și Ana) când au venit să-l cunoască pe piticul familiei Vasile. După ce a trecut “botezul mașinii de spălat” și-a intrat în atribuții și a devenit un prieten de nădejde. Este foarte docil, suferind mai tare decât Teo, pentru că este extraplat (de aici și numele) și deci ușor de apucat, piticul îl dă cu capul de “toți pereții”. Mai mult decât atât astăzi Unghie i-a molfăit urechile.
Cum spunea și tizul său (mai puțin cunoscut) “Începutul este cea mai importantă parte a unei lucrări.” iar începutul relației dintre pitic și el promite multe momente de amuzament (pentru noi, părinții).