duminică, 20 februarie 2011

Călătorului îi stă bine...


Am tot zis că aștept cu nerăbdare să botezăm copilul, nu doar pentru dimensiunea spirituală a faptului, ci și pentru că, după, putem începe epoca hălăduirii. Botezul a avul loc (n-avem poze încă) așa că am pornit la drum. Prima excursie a fost la țară la bunica mea, la 150 de kilometri distanță. Deși am fost sfătuiți în repetate rânduri de bunici îngrijorați și protectori să nu plecăm la un drum atât de lung cu un copil atât de mic și pe o vreme nu chiar frumoasă, noi am făcut cum ne-a tăiat capul, așa că ieri, pe la opt dimineața am pornit. În mașină, puștiul a dormit, apoi s-a trezit și a mârâit a foame. A mâncat din mers, s-a uitat pe geam o vreme și apoi s-a culcat la loc. La țară am stat cu toții lângă soba fierbinte, adulții au mâncat pe săturate, piciul, destul de dezinvolt, s-a jucat cu zornăitoarea cărată de acasă, l-a molfăit pe Platon și i-a făcut o imensă bucurie străbunică-si prin simpla prezență (ăsta era și scopul!). După ce am alimentat din nou pruncul, am cărat cu greu la mașină curcanul de 13 (treisprezece) kilograme căpătat de la bunică-mea (curcan care abia a încăput în portbagajul nostru delicat) și am pornit spre casă. Pe drumul de întoarcere, cupilul a dormit cuminte în landou, cu o pauză de vre-un sfert de oră în care am făcut "bâc" și s-a mai uitat puțin la peisajul înorat de-afară. Reveniți în oraș, am hotarât că e încă devreme, copilul e odihnit, așa c-am mai făcut o vizită și pe la bunicii paterni&străbunicul, unde prințișorul a mâncat din nou și a vorbit într-una cu bunica lui...
Ne-am întors până la urmă acasă, după o zi luuuungă și frumoasă. Recunosc, am avut o mică-mică strângere de inimă la gândul că, poate, a fost cam mult pentru pici. Însă el ne-a arătat că n-avem de ce ne face griji și că e un țigănuș călător, la fel ca părinții lui...

miercuri, 9 februarie 2011

2 Luni! (by mami)

Când am început să scriu postarea asta, copilul dormea lângă mine, pe burtică, cu mânuța dreaptă vârâtă adânc în gură... În ziua în care împlinea 2 luni! Au trecut multe zile de atunci, am mai scris frânturi de gânduri, sper ca azi să fie ziua cea mare a postării!
Puiul mamei mic și drag... Câte nu s-au întâmplat luna asta! Poate cea mai spectaculoasă transformare este la nivel de comunicare. Copilul nostru gângurește într-o veselie și “vorbește” cu oricine îl ascultă, însoțindu-și tirada de vocalele de niște mutrițe..., una mai expresivă decât alta. Treaba asta cu vorbitul se întâmplă sub formă de șuetă, e musai să aibă și interlocutor, unul atent și implicat în discuție... Dacă nu-i răspunzi sau dacă taci brusc, te privește atent, încearcă mai întâi să te provoace cu un zâmbet, apoi cu o serie de vocale rostite pe un ton soft, apoi ridică vocea să te facă atent. Un fel de “Alo, io vorbesc cu pereții aici...?!”



A învățat să se joace. Își recunoaște jucăriile și râde știrb când i le ofer. L-am învățat să-și țină zornăitoarele în mână. Încă nu le poate apuca singurel, dar, odată instalate ferm in pumnul său, dă voios din mâini și râde cu atât mai fericit cu cât face mai mult zgomot. Dacă are in fiecare mână câte o jucărie, cu atât mai bine!



Am avansat mult și la capitolul echilibru. Își ține destul de bine capul, iar dacă-l așezăm pe burtică... începe spectacolul: Se sprijină în antebrațe, își ridică țeasta chelită (de unde și apelativul Domnule Președinte...), apoi pieptul, apoi picioarele și se bâțâie fericit, mai ales că noi îl tot încurajăm. Privit din profil seamănă cu arca lui Noe...





La capitolul somn, avem una caldă și una rece. Vrestea bună este că doarme bine noaptea, chiar legat. Se culcă pe la 10 și doarme până pe la 4,5, când se trezește lihnit, mănâncă repede și mult, apoi se mai culcă vreo trei ore. Partea mai puțin veselă este că ziua nu doarme, decât rar de tot, foarte puțin și, de regulă, adoarme plângând. Se întâmplă cam așa: ne trezim, ne spălăm și schimbăm, apoi mâncăm, apoi ne așezăm la joacă și la șuetă. Și chiuim și dăm din mânuțe vreo 2 ore, după care, evident, obosim. Dar nu, NU NE CULCĂM! I se închid ochii, dar, în clipa în care i se unesc pleoapele, îi deschide brusc, tresare și scoate un sunet ascuțit, din gât! Apoi încearcă să se joace din nou, dar nu-și mai coordonează mișcările, obosește din ce în ce mai tare, se enervează și plânge. Teoria mea este că, pur și simplu, nu s-a săturat de jocuri și povești, dar nici nu-l mai țin bateriile să continue. Nu vrea deloc să renunțe, așa că plânge, înciudat. Apoi urmează să încerc să-l liniștesc, luându-l în brațe și vorbindu-i încetișor. Se opune slab și plânge mârâit, ca un copil foarte obosit ce e.


De la aceste lupte grele am ajuns și la o concesie. Uneori, în timpul zilei, facem nani împreuna, în “patul părinților”. Este o concesie pentru că între ideile noastre fixe se regăsește și aceea că nu-i bine să înveți copilul în pat cu tine, că s-ar putea să nu-l mai dezveți. Însă sunt momente când nu mai am energie să mă țin de plan, așa că-l iau cu mine în pat, unde pot să ațipesc și eu. Noroc că se întâmplă foarte rar așa că, cel puțin deocamdată, nu a devenit un obicei...



O altă noutate din luna a doua este gelozia. Are momente când nu suportă să vorbesc cu altcineva, nici măcar să mă uit la altcineva când e la sân. Dacă o fac totuși, mârâie a avertisment de vreo doua ori și, dacă nu mă supun, lasă sânul și plânge, indiferent cât de foame îi e... Și noi, care ne gândeam să-i facem o surioară repejor...! Cred că va trebui să amânăm :)
Cât despre mami, de când copilu’ doarme legat noaptea, și-a mai revenit și ea cu somnul. Nu de tot, dar suficient cât să vadă lucrurile în culori calde, să aibă energia de a-i face fiului ei tort în ziua cu pricina și să se bucure de florile primite de la tati “pentru că i-a făcut băiat frumos”!

marți, 8 februarie 2011

Platon, bucuros de cunoștință!

Eu sunt Platon. Sunt un iepure din rasa "textilă". Sunt albastru și la unul dintre picioare am o fundiță. Sunt noul prieten bun al lui Unghiuță.


Iepurele l-a primit grasul cadou de la niște prieteni buni (Mulțumim Victor și Ana) când au venit să-l cunoască pe piticul familiei Vasile. După ce a trecut “botezul mașinii de spălat” și-a intrat în atribuții și a devenit un prieten de nădejde. Este foarte docil, suferind mai tare decât Teo, pentru că este extraplat (de aici și numele) și deci ușor de apucat, piticul îl dă cu capul de “toți pereții”. Mai mult decât atât astăzi Unghie i-a molfăit urechile.
Cum spunea și tizul său (mai puțin cunoscut) “Începutul este cea mai importantă parte a unei lucrări.” iar începutul relației dintre pitic și el promite multe momente de amuzament (pentru noi, părinții).

duminică, 6 februarie 2011

Duminică de Pisici

În ciuda faptului că ieri am avut câțiva mucișori, azi am profitat de vremea frumoasă și am mers în parc pentru prima oară cu (amândoi) părinții mei. De fapt, nou în ecuație a fost doar tati, pe care gerul sau jobul l-au împiedicat să ni se alăture până acum. În parc am fost "împins" de amândoi, pe rând, în timp ce eu dormeam liniștit. Desigur, doar atâta vreme cât ne plimbam, pentru că mie nu-mi place să stăm așa, liniștiți... Vorba lui tati - copil născut în secolul vitezei...





Mami și tati au fotografiat păsările cuibărite pe lacul înghețat (dintre care una semăna leit cu gâscanul turmentat din Pisicile Aristocrate)...





Acasă, după vizita bunicilor, am purces la băiță și la încă o miniședință foto pentru că, nu-i așa, sunt atâââât de simpatic...!



Pupici din prosopel și o săptămână frumoasă tuturor!

vineri, 4 februarie 2011

Două luni! by tati

Da, am împlinit 2 luni! Nu mai suntem mari, suntem și mai mari. E greu să gasesc cuvinte care să descrie experiența. Hmmmm, două luni. Ce aș putea spune după două luni? Aș putea spune că a avea un copil este cam la fel de greu pe cât mi-am imaginat, de 10 ori mai ușor decât mă amenința toată lumea și de un infinit de ori mai frumos decât ar fi putut cineva (chiar și eu) să îmi spună că este.
De 2 luni, lumea a devenit importantă din simplul motiv că grasul meu face parte din ea. Să nu înțelegeți că sunt indolent din fire, sunt doar aerian și a fi conectat cu realitatea nu făcea parte din prioritățile mele. Mă amuză să vad cum creștem, toți trei plus, ca un tot. Este absolut MINUNAT!
Dar, gata cu pălăvrăgeala, să va povestesc de sărbătorit. Grăsunul este bine, ne apropiem cu pași repezi de următorul prag din evoluția noastră cantitativă, 5 kg. Mai exact astăzi am avut 4890. E sănătos tun și vioi. Încercăm să dormim toată noaptea. Foamea este singurul dușman în această temerară aventură. Ea nu ne lasă să dormim mult. Oricum, dacă treburile merg ca până acum, în două săptămâni eu cred că vom dormi până-n zori.
O altă realizare este că ne ridicăm in pumni. Când stă pe burtică, își ridică întâi capul, vede că e simplu și apoi se ridică în coate iar apoi în pumni. Nu ar fi completă mișcarea dacă nu ar ridica și picioarele. Din când în când, fiul meu se transformă în propriul său balansoar.
Am început să ne jucăm cu jucării. Prima noastră preferință a fost o mingiucă din pluș cu un clopoțel înăuntru. Pe asta puteam să o prind între piept și mânuță să o zdrăngăn. Relația dintre cei doi a fost ruptă de Chiftea care, într-o zi în care noi am uitat mingiuca pe patul nostru, s-a pitulat în cameră și a furat jucărica. Rezultatul a fost o mingie plină de bale și un Chiftea fericit (până ne-am prins). De la incidentul cu Chiftea, mingiuca nu mai prezintă foarte mult interes pentru că a fost spălată(împotriva voinței ei, a lui Chiftea și a indicațiilor de pe etichetă) iar clopoțelul din interior nu mai clopoțește. Tot răul spre bine pentru că, de voie, de nevoie, am învățat să prind în mână o zornăitoare. Nu prea știu eu ce să fac cu “dovada evoluției umane” (degetul mare) dar mă descurc, ba cu el, ba fără el. Dacă zornăi, e de bine.
Nu mai are ochi de focă :( Dacă te uți atent în lumină, îți poți da seama că va avea ochii căprui. Dacă așa a vrut el, căprui să fie. Cine sunt eu să mă împotrivesc, măcar la ochi va semăna cu mine.
După cum vă spuneam, ne-am facut ȘI mai mari!

P.S. Mulțumesc Pisica Mea pentru cel mai frumos cadou cu putință!

Sesiune foto pentru invitații la botez


Dorm




Cu mami!



Cu Teo

Bună tati!

Cu tati

Numai ochi!

Tactil

Mami meu

miercuri, 2 februarie 2011

SuperChiftea

Cățelul nostru, Chiftea, a avut dintotdeauna o problemă cu plânsul grăsunului. Când ne-am întors din maternitate și cei doi s-au cunoscut, treaba era tragi-comică. Când piticul plângea, câinele se înființa pe prag și începea și el să plângă la rândul său și devenea agitat, de parcă și-ar fi dorit să meargă să-l salveze. Odată cu trecerea timpului s-a m-ai bătătorit și câinele. Acum doar scâncește când plânge piciul iar salvatoul din el s-a mai domolit. Când am ieșit cu Chiftea afară, în seara asta, salvatorul a revenit a viață. Undeva, prin jurul blocului, niște mâțe se tânguiau de mama-focului fiind în călduri (afară erau -10 garde celsius, ceea ce ne arată că dragostea pisicească nu cunoaște limite). Scheunatul lor era leit cu cel al unui copil supărat. Atunci SuperChiftea a intrat în acțiune și trăgea de lesă să mă facă să mergem acolo. Schuna și el și din când în când se uita foarte indignat la mine de parcă îmi spunea: "Hai măi, nu auzi că plânge! N-am mai văzut așa părinte." Am ajuns până la sursa plânsetului și SuperChiftea a fost extrem de surprins să vadă că sunt doar niște mâțe. A plecat de acolo indignat nevoie mare. Chiftea nu e prea interesat de mâțe. Cred că a încasat multe gheare în viața lui anterioară (câinele nostru este un "ulițar" de 5 ani și jumătate și este la noi de 1 an și 6 luni) așa că tratează pisicile cu "ignore". Ce să-i faci statura nu prea îl ajută și mai ales "cel mai inteligent cedează".