Stop cadru

Îl trezesc la 17.00 din somnul de prânz, iar a adormit la 15.30, deși era în pat de la 14. Dar, na! Așa e când ai de cântat, de recitat, de numărat degetele de la mâini și de la picioare, de vorbit cu mașinile din afișele de pe pereți, de recitat literele din aceleași afișe și, în general, de facut orice altceva, mai puțin să dormi. Îl trezesc ușor, ziceam, poate apucăm să mai dăm o tură și pe afară. Buimac, cu ochișorii încă nedeschiși bine, îmi povestește cum, de dimineață, a fost la bunica Ica, cum a cules piticele pe care le-a aruncat într-un lighean cu apă și cum ne-a stropit pe toți cu apa respectiva. Îl dezbrac ușurel, să-l schimb cu hainele "de afară".

- Ce ai pe burtică, mă întreabă, referindu-se la el și la burtica lui. (Încă vorbește despre el la persoana a 2a sau a 3a, pe sistemul "Andlei nu e cuminte")
- Nu știu mama, stai să vedem. Cercetez burtica: Nu-i nimic, mami, poate o scamă.
- O camă. A fugit!
- A fugit? Unde s-a dus, mama?
- La mol. 

"Și nu de duce pe noi în ipită / Cu mașina de la Tavi"

Latura creativă a copilului, moștenită probabil de la taică-su (întrucât io sunt cam la fel de "artistă" ca un buștean) se manifestă deja în câteva ipostaze. Avea vreun an și jumătate când l-am surprins prima oară jucându-se cu imaginația. Mai precis, s-a dus către un dulap din cameră, a mimat că ia ceva din el, apoi a venit cu mânuța întinsă spre noi și a depus "ceva"-ul în palma noastră.
Dar cea mai amuzantă fază creativă este atunci când își pune amprenta pe poezii și cântecele. De exemplu:
"Cod'ule, coduțule
Țe mai faci, dăguțule
Că de când nu ne-am văjut
Muuută v'eme a tecut
Cu t'enu pe șine!" (pentru profani, ultimul vers înseamnă "Cu trenul pe șine". Este felul invariabil în care recită Andrei "Revedere")

sau, seara la culcare, mai nou preferă să spună "Tatăl nostru", deși noi tot insistăm pe chestii mai copilărești, gen "Înger, îngerașul meu". Evident, chiar și rugăciunea e mai deosebită, pe la final:
"Și nu de duce pe noi în ipită
Cu mașina de la Tavi
Și (nu) ne ibăvește de cel rău
Amin!"

sau, la poezia cu pisicuța, zice mereu:
"Cum te luam, 
Te pe-pe-pe-pe-peptănam
Fundă loșie puneam", dar asta are legătură numai cu faptul că, atunci când a început să vorbească, dubla niște silabe în cuvintele (mai) lungi sunt complicate. A fost de-ajuns să ne vadă râzând, acum tot așa spune, deși "pieptănam" nu-i mai pune demult nicio problemă.

Concluzie de noapte

Ora 22.30-22.45.
Noi doi, părinții, în bucătărie.
Copilul, în pat de aproximativ o oră. A făcut liniște cam la 10 minute după ce am plecat noi de la el.
Se aprinde stația (baby monitor-ul) cu un fâșșșșș clasic.
Vocea de la celalalt capăt ne anunță: "Aaaaaaa, ai oboșit!"
Ne întoarcem la liniște.

Nu stiu cum s-a întâmplat, dar s-a întâmplat!

De când Andrei a început să doarmă în "patul mae" m-am gândit, că mai devreme sau mai târziu, îl vom găsi pe jos.
Instinctul de conservare l-a păzit până acum. Nu se apropia de margine sub nicio formă. La început avea un fel de cazemată din perne, paturi și alte lucruri moi. După luni întregi fără incidente de gen ne-am mai relaxat și acum are doar o pătură, făcută sul, pe singura latură care a rămas liberă.
Azi noapte, trecând tiptil pe hol, prin fața camerei lui, am auzit un "buf" înfundat. Am intrat inainte să înceapă să plângă. Se chinuia cu toate puterile lui de pitic adormit să se cațăre la loc. A plâns un pic, am stat un pic, apoi toată lumea s-a culcat la locurile bine știute.
Discuție de dimineată:
-Bună dimineața tati, ce faci, ai dormit bine?
-Da.
-S-a întâmplat ceva azi noapte?
-Da.
-Ce s-a întâmplat tati?
-Ai căjut.
-Cum tati?
-.......
-Ai căzut din pat?
-Da.
-Tu știi cum s-a întâmplat?
-Așa, buff (îmi explică el, trântindu-se pe saltea). Și ai pâns așa: Heeee, heeeeee. Și avenit tati.
-Și după aia?
-Ș-ai dolmit cu Văduț (o jucărie de somn), cu ochii închiși.
-Te doare ceva, tati?
-Aaaaaaaa nuuuuuuu! (îmi explică el, începând să sară în pat cu nonșalanță)

Deci, este totul bine. Am căzut, ne-am ridicat. Mergem înainte, mai un plâns, mai un Vlăduț, dar esențial este că nu s-a speriat și nu, nu îi este deloc frică să facă flick flack-uri în pat, ca și până acum. Unde o fi totuși restul de cazemată...?

Vă prezentăm golanul în dimineața de după accident. Totul bine!

Stop-cadre 2

Vine spre mine zâmbind:

- Șșșșșșt! Șșșșșt!
- Ce-i, mami, trebuie să facem liniște?
- Da!
- De ce? Doarme cineva?
- Nu.
- Atunci, de ce să facem liniște?
- Pen'tu că facem așa: Șșșșșt! Șșșșșt! 




Venisem de afară, ne pregăteam să mâncăm.
-Andrei, ce vrei să mănânci, paste sau iaurt?
- Iault.
- Simplu sau cu fulgi?
- Cu celeale...
- N-avem cereale, mama, avem fulgi. Vrei iaurt simplu sau cu fulgi?
- Simpu.
- Bine. Și nu-i așa ca-i să mănânci singur, cu mânuța ta?
- Nu! Șă-ți dea mama Aca.
- Mmmm, hai mai bine să facem altfel: uite, tu mănânci cu lingurița ta cu Fulger și mami-ți dă și ea cu altă linguriță. Și mâncăm cu două lingurițe, ce zici? Vrei?
- Nu șă mâncăm cu două lingurițe. Cu una șingulă.
- Bine, mama. Cu care?
- Cu aia de iault! (evident, nu avem nicio linguriță specială pentru iaurt)

Mega-Proiectul

Să încep cu începutul.
Acum doi ani, de revelion am fost până la Cluj, la niște priteni foarte buni, pe numele lor Simii (vă pupăăăm!). Anca și Radu (seniorii familiei Simu) au doi băieți, pe Matei și pe Andrei, care la rândul lor, au un pat in formă de mașină.:))
Pe când am fost noi la ei Andreiul nostru avea abia 1 an și nici cea mai vagă intenție de a dormi în patul mare. Între timp, minunea s-a produs.
Am făcut clacă, și prin vot democratic, am ajuns la concluzia că vom pune osul la treabă și îl vom dota și pe Pitic cu un pat-masină, mai mult, cu un pat-masină-Fulger-Mcqueen.
Împreună cu Buicu Buff am măsurat, desenat, taiat, căntuit, șurubărit și minune! Mobila la patru mâini a fost gata. Spun patru să mă simt si eu bine căci greul, tot pe Bunicu a căzut. Mulțumim tare, tare, tare mult bunicule! Odată cu patul am mai "ridicat" și două dulapuri.
După ce am terminat faza 1- Creațiunea, a urmat faza 2 - Colanțiunea. Cu ajutorul Finuței, am reusit să printăm niște autocolante, să fie Mcqueen-ul cât mai veredic.

Iaca povestea Mega-Proiectului Mega-Rosu, în imagini:))

Stop-cadre

Alex se întoarce cu Andrei de la cumpărături. Andrei se cațără în patul nostru și începe să sară cu aplomb. Eu, pe hol, vorbesc cu Alex, care patrula prin casă în căutarea cheilor, foarte grăbit:
- Ați reușit să cumpărați tot ce era pe listă?
- Da, am fost chiar și la service.
- Pe bune, frate? întreb uimită. Ce tare ești!
- Pe bune, fa'te?!? se aude și ecoul din dormitor, cu exact aceeași intonație...


O oră mai târziu, la masă, eu și Andrei vorbeam despre avioane și despre cum ele aterizează pe aeroporturi și despre cum o să mergem și noi cu avionul, când o să vină bebe David și or să mai crească ei puțin.
- Poate o să mergem chiar la Paris, mama. Ce zici? Tu știi ce e la Paris? E un turn grozav acolo...
- Tu'nu' Efel!
- Da, mami, așa e. Și mai e și o apă acolo, în Paris, unde putem să ne plimbăm cu barca...
- Șena! (Despre turn l-am învățat noi, despre Sena i-a povestit mama mea)
- Da, mama, se numește Sena. Și știi ce-am mai putea să vedem la Paris?, întreb eu, pregătită să-i povestesc despre Disneyland
- Carla madam, zice copilul, cu "r" aproape perfect.
- Ce, mami?!
- Carla Madam, repetă el, plin de importanță.
- Catedrala Notre Dame, mami?!
- Da, carla madam!
- Dar de unde știi tu de ea, mama?! Cine ți-a zis de catedrala Notre Dame, întreb, complet bulversată.
- Bunica Ica!