joi, 12 mai 2011

5 luni (by mami)



Cea mai bună lună, de departe. Cu toate că a început mârâiala dințișorilor. Andrei e vesel și foarte activ, se joacă non stop. Doarme în continuare toată noaptea (cu excepția a două nopți consecutive, când s-a trezit pe la 4-5, încă nu ne-am prins de ce...). Doarme și ziua, cam 3 ore, în reprize, o altă mare realizare. Și a început să doarma ziua chiar la el în pat și parcă nu mai trebuie să folosesc un milion de trucuri să-l adorm. Sau poate doar m-am obișnuit. :)



Suntem peste grafic cu dimensiunile. La sfârșitul lunii a cincea, Andrei avea 67cm și 7080g, ceea ce înseamnă că, în sfârșit, am recuperat urâcioasa de greutate - suntem chiar peste!!! E mult mai bine coordonat, întinde mâna după lucruri, trece jucăriile dintr-o mână în cealaltă foarte ușor și are o pasiune cu perdelele și draperiile. De fapt, la el în cameră nu e fir de praf pe textilele amintite, pentru că puștiul le scutură de zor de fiecare dată când ajunge la ele. După care încearcă să și le bage în gură, evident! Bagă orice în gură și se supără tare când diverse jucării nu încap acolo, pur și simplu! :D








Îmi propusesem luna trecută să socializez mai mult copilul, să se familiarizeze cu zgomote și voci diverse. Prin urmare, luna asta Andrei a fost cu noi prin malluri, la cununie, în vizită la prieteni, la toți bunicii, la cumpărături, etc. Și a devenit mult mai relaxat cu străinii, mi se pare.
Râde în hohote! Hohote adevărate, nu tentativele din luna trecută. Râde când îl gâdili, când ajunge în preajma lui Chiftea, când se joacă “bau” cu cineva care-i place, râde la unele jucării sau la desenele de pe pereți, râde când vine tati de la serviciu.






Vorbește pe limba lui oricând, cu oricine sau cu orice îl inspiră. Are tonalități diferite, te și ceartă dacă ceva nu-i convine! Silabisește da, de, bu, ghe, am, cică a zis ma si ama, deși eu nu l-am auzit. Și da, încă scuipă! :D
Adoră etichetele! De la jucării, de la păturici și hăinuțe, de la scutecele de muselină de la Ikea, de la pernele pe care mă sprijin când îi dau lapte. Dacă vede o etichetă, e musai să ajungă la ea. Se agită în brațe și cere insistent și vocal “îîîîî”, până îl duc aproape de ea. O prinde cu mânuțele, o pipăie, o studiază cu mare atenție, cu “heeeee”-uri și “mîîîî”-uri, o încearcă dacă foșnește și, evident o bagă în gură. Uneori am impresia că eticheta jucăriei îl captivează mai mult decât jucăria în sine.



Și îi place mult să-i cânt (?!?), mereu i-a plăcut. Hitul lunii ăsteia a fost “Aseară ți-am luat basma”, eventual cu pocnit din degete pe ritm sau bătut din palme. Tare mult i-a plăcut, astfel încât m-a și acompaniat uneori, pe limba lui. :) Când era mic de tot, îl linișteam fredonând meledia din genericul vechii Telecinemateci și mânca pe Valurile Dunării... Daaa, sunt o mare cântăreață. :D Uneori, pe cuvânt, mă doare gâtul de la atâta cântat și-mi amintesc de colegii Luciana și Nelu, cum cântau ei în serile de weekend în redacție, pregătindu-se de Karaoke...
Iar noi, părinții, suntem fericiți și relaxați. Deja avem dialoguri care încep cu “Îți amintești când...?”, “Mai știi cum...?”, “Ți-aduci aminte că...?” referitor la copil, semn clar că Andrei crește. În aceste condiții, mami nu poate fi decât încântată și recunoscătoare pentru copilul sănătos, vesel și cuminte pe care l-a primit!


Cu pantalonii-n cap!





Ideea lui tati, imagini surprinse de mami, luna trecută. Așa părinți, așa mândru copil! :D

duminică, 8 mai 2011

First Night Out

Ei, și cum toate au un început, a trebuit și noi să ne despărțim pentru o noapte de Andrei. Am fost la cununia unor prieteni dragi, așa că, după ce a asistat vesel și cuminte la ceremonia de căsătorie, prințul moștenitor a fost depus la bunicii mari, iar mami și tati au plecat la party. Asta, desigur, după ce mami a dat puțin pe la coafor, unde o dudue foarte “inspirată” a transformat-o în această a doua Nașa Reta...
Pentru mami despărțirea a fost simplă de tot, până la un punct. Da, la coafor am vorbit despre Andrei, la party la fel. Dar eram ok. Până am ajuns acasă, în creierii nopții. M-am uitat din prag la camera lui, era... foarte goală, așa că am închis repede ușa și m-am obligat să mă gândesc la altceva. Am stat de povești cu distinsul soț și tată, încercând să ocolim subiectul “copil”, dar mă tot uitam peste umăr, după tăcutul baby-monitor din bucătărie, care nu mai era aici, era cu Andrei la bunici... Pe la 3.30 ne pregăteam de culcare și am tresărit amândoi, crezând că plânge băiatul... Era o sirenă de salvare... Sau de pompieri, nu mai știu sigur... Am adormit greu, ațipeam în reprize scurte și mă trezeam uitând că nu e acasă. Pe la 5 dimineață am vrut să mă duc să-l iau... M-am băgat din nou în pat, încercând să mă concentrez pe esențial - ideea e să-i fie lui bine, să vedem dacă poate sta fără noi o noapte, etc... Și cum nu primisem niciun telefon alarmant, probabil că îi era bine...
Pe la 8 nu mai aveam deloc răbdare. Nici vorbă de dormit până târziu și lenevit liniștită, cum îmi propusesem. Am sunat la bunici, Andrei era ok, evident!
Prințul consort m-a ținut de vorbă o vreme, abia pe la 11 am ajuns la copil. Copil care era chiar foarte bine, se juca fericit, nu avusese niciun fel de problemă de adaptare, mai ales că bunicii făcuseră totul la ca carte și respectaseră înocmai rutina de seară. (Ba chiar mai mult, de teamă că n-or să-l audă pe Andrei noaptea, dăduseră babymonitorul la maximum. Cred că numai dacă ar fi sughițat copilul, bunicii săreau din pat până-n tavan, la volumul ăla... :)) În plus, just to be sure, s-au dus pe rând de vreo 5 ori la el în timpul nopții :D). Pe scurt, succes total!
Dacă s-a bucurat că ne vede? Sigur că da! A zâmbit larg, cu toate gingiile. Dar nu părea deloc afectat că am lipsit de lângă el mai bine de 16 ore. S-a bucurat la fel cum se bucură când revin după ce-am spălat vasele, de exemplu...
Surpriza de proporții a vut loc acasă, unde am revenit pe seară. Când l-a văzut pe Chiftea. A făcut ochii mari, a râs în hohote, a săltat în brațele mele, mai-mai să-l scap și a chiuit într-una! Asta mai da bucurie! Alex se uita la mutra mea îmbufnată, în timp ce certam copilul “Păi așa, mami? Io te-am ținut în burtică atâtea luni, te-am alăptat și te-am îngrijit, iar tu îl iubești mai mult pe Chiftea?!?” Zice Alex: “Mai spune-i tu, Pisico, pe silabe numele câinelui, Chif-tea, rar și răspicat, dacă n-o zice el Chif-tea înainte să zică mama, să-mi spui mie... cuțu! Atunci să vezi ce depresie faci, aia post natală a fost parfum! Și vezi că n-o să avem bani de antidepresive și ședințe de psihoterapie, că, în ciuda a ce spune Boc, suntem încă în criză!” N-am mai zis nimic, am scos doar limba la raționalul, detașatul și amuzantul meu soț...
Ce-am înțeles din toată aventura? Păi, că avem un copil super adaptabil, ceea ce speram să aflu (nu știam că o să mă doară atât!). Și cum Andrei m-a schimbat iremediabil. Am fost și sunt soție, fiică, soră, iubită, prietenă, confidentă, working girl, party girl și încă alte câteva zeci de roluri pe care le joc, de cele mai multe ori simultan, fără probleme. De-o vreme sunt mama lui Andrei. E un rol pe care nu mi-l pot scoate din cap, din sistem nicio clipă, deși uneori vreau cu disperare. Sunt mama lui Andrei și... cele de mai sus. Sunt mereu mama lui Andrei!

sâmbătă, 7 mai 2011

And he said YES

Ieri îl îmbrăcam pe Andrei, să mergem în parc. În timpul ăsta, aveam o conversație “serioasă”, ca de obicei. El era încântat că ieșim afară, eu eram într-o superdispoziție pentru că am (re)început diversificarea și totul merge nesperat de bine, deocamdată.
- Mami, tu ești așa un băiețel adorabil, mami...! Mami e așa de fericită că te-ai făcut măricel, uite, mă ajuți să te îmbrac (când e în toane foarte bune împinge singur mâna prin mânecile diverselor textile, în loc să mă certe și să opună rezistență, cum face de obicei) și de-acum papi și mâncare de copii mari, nu doar lapte și e așa de frumos și de ușor să fim împreună și să te îngrijesc, că mami chiar se gândește să-ți facă repede un frățior sau o surioară... Ce zici, mami, vrei o surioară cu care să te joci și pe care s-o tragi de păr?
- Dă!

vineri, 6 mai 2011

În sfârșit poze de la botez

Pentru că tatăl copilului este un leneș, stă cu fotografiile de la botez pe hdd, dar nu a reusit sa le posteze pe blog.
Acum e momentul de glorie. Îmi cer scuze pentru întârziere.
Fotorafiile sunt realizate de Irina și Robert pe care îi pupăm și cu această ocazie și le mulțumim mult.
Puteți găsi mai multe fotografii de la botezul prințului aici.














luni, 25 aprilie 2011

Dar de Iepuraș


În Sâmbăta Mare, mami copilărea, iar tati, foarte răcit, gospodărea. Pe după-amiază, am lăsat plodul să-și aerisească posteriorul, în patul mare, pe burtă și am venit la bucătărie să-i fac lapte. Am stat cu tati de povești vreo 10 minute. Dinspre Andrei, nici un sunet. Ce ciudat, zic, că mai mult de 5 minute nu stă singur. Mă duc la el în cameră și văd minunea, din prag. Îl lăsasem spre marginea patului, într-un capăt, pe lațime. Și pe burtă. L-am găsit cam 1 metru și ceva mai la vale, PE SPATE, rozându-și preocupat o mână. Din păcate, nu putem posta și fotografia, întrucât, așa cum spuneam, tânărul explorator era în fundul gol, cu toate cele expuse mândru... Da, puiul nostru s-a întors!!! Chițăind de încântare, l-am chemat și pe tati să vadă minunea. Apoi, l-am așezat din nou pe burtă pe Andrei și i-am dat un cub, pe care adoră să-l molfăie zilele astea. Și-a luat cubul, l-a băgat în gură, apoi l-a tras cumva sub piept, a ridicat fundul, a împins puțin cu genunchiul stâng și gataaaa! S-a întors din nou! Au urmat pupături și felicitări ca “Bravo, mami, bravo!”, chestie care îi place foarte tare, cred că s-a prins că e de bine. Știrbul zâmbăreț a făcut prima întoarcere (conștientă, că s-a mai întors o dată - nu știu cum - și în dimineața botezului, când avea vreo 8 săptămâni) pe 23 aprilie, la 4 luni, 2 săptămâni și 6 zile!

vineri, 22 aprilie 2011

Remember

Cu 20 de săptămâni în urmă, pe la ora asta, fusesem deja la control și aflasem deja că trebuie să nasc azi. Mă îndreptam spre maternitate, cu un Alex care hotărâse că vineri e o zi excelentă să naștem, pentru că el e liber în weekend (?!?) și ne anunțam telefonic mamele despre ce avea să se întâmple. Una a început să se roage, cealaltă să plângă... Eram extrem de liniștită, deși văzusem câteva cezariene pe net și nu mi se păruseră neapărat a piece of cake. Mai ales că am o mică fobie de spital, injecții, etc. Și totuși, nu-mi era frică deloc. Eram doar nerăbdătoare să-mi văd copilul, să-l aud, să-l iau în brațe și să mă conving că e bine. Credeam c-am să știu, privindu-l, dacă e bine sau nu.
Au urmat formalitățile pentru internare, de care s-a ocupat mai mult Alex, timp în care eu și bebe am fost monitorizați. S-a prelungit destul de mult pentru că nu prea mai erau locuri în spital. Iar eu nu aveam programare, mai erau cam 10 zile până la termen. Într-un final, am ajuns într-un salon și am încercat să dorm, în așteptarea marelui moment. Îmi era sete, foame și somn, in ordinea asta. Nu mai mâncasem de vreo 18 ore, nu băusem nimic de vreo 10, iar să dorm mă străduisem, dar mai mult de 3 ore nu îmi ieșise... N-am dormit nici în salon. Aveam o colegă de cameră care a vorbit la telefon non-stop și al cărei partener a intrat și a ieșit de cel puțin 10 ori într-o oră. Pe la 11.30 am coborât la sala de nașteri. A venit și doctorița mea, care a stat cu mine cam tot timpul, așteptând o fereastră între operațiile programate și urgențe. Eu și burta mea eram din nou monitorizați și doctorița se mira că nu fac ca trenul la contracțiile destul de serioase pe care le aveam. Le simțeam, dar nu dureau. Eram mult mai preocupată de bătăile neregulate ale inimii mici din mine.
Într-un final, am intrat în sala de operații. Încă nu m-am hotărât dacă semăna mai mult cu o morgă sau cu un abator. Era undeva pe la mijloc, cred. Ca să-mi distrag mintea de la gândurile astea “vesele”, am conversat cu asistentele. Le-am întrebat despre toate aparatele de pe-acolo, despre câmpuri sterile și alte minuni. Între timp, mă cocoțasem pe masă și îmi aminteam cum, pe la vreo 10 ani, am făcut apendicită (din lăcomie, că mâncasem și porția de căpșuni a fratelui meu), am vrut să fug din spital de frica operației și, când am fost invitată deloc ceremonios să mă urc pe aceeași masă, mi s-a părut că e ca și cum mi s-ar arăta propriul mormânt proaspăt săpat și mi s-ar cere să mă așez în el, fără să fi murit... De data asta, deși eram cam cât o galaxie, mi-a fost mult mai ușor să mă urc pe masă. Acum aveam o singură idee fixă, pe care o repetam obsesiv - să-i spună cineva soțului meu că ne pregătim să-l scoatem pe fiu-său, ca să vină să filmeze. Am cerut lucrul ăsta când am intrat în sală, când m-am dezbrăcat (dacă mă tăiați doar pe burtă, de ce trebuie să fiu la nudul gol?!), când m-am urcat pe masă, când m-au dat cu iod, când mi-au pus sonda, când mi-au montat perfuzia și l-am spus fiecărei asistente și fiecărui medic, de la anestezist până la neonatolog. Într-un final, doctorița mea mi-a explicat că Alex știe în ce stadiu suntem, dar că trebuie să mă acopere și să dea drumul la anestezie, înainte de a-l chema. De ce, am întrebat eu tâmp, doar m-a mai văzut dezbrăcată? Da, dar întinsă pe masa de operație, legată de aparate sub lumina de neon și mânjită toată de iod nu te-a mai văzut. Nu ești prea drăguță și nu vrei să rămână cu amintirea asta, crede-mă, mi s-a răspuns. OK, let the games begin!
Înțepătura în coloană și, repejor, senzația că mi se răcesc picioarele. Apoi Alex, zâmbind galben după un geam din fața mea. Îmi face semne de încurajare cu mâna, dar mi se pare că eu ar trebui să-i fac lui. Nu pot, că-s legată cu fire... Anestezista îmi spune să încerc să mă relaxez. Sunt cât se poate de liniștită, aș și dormi, dacă nu mi-ar veni să vomit, nu mi-ar fi frig și dacă ar fi mai liniște... Gata, mi-au pus paravanul ăla verde și nu mai văd nimic în față, nici pe Alex, implicit. Peste paravan o văd pe doctoriță și o aud cum cere diverse instrumente cu voce egală. Din când în când îmi mai spune mie lucruri pe un ton cald, liniștitor. Restul conversației din jur e mai ales despre gemenii anestezistei și cei ai medicului neonatolog, care nu, nu sunt unii și aceiași și nici proprietate comună, ca să zic așa.
La un moment dat, simt că nu mai am aer și că ceva imens îmi strivește plămânii. Simt cum se smucește masa de operație cu totul. Întreb ce se petrece și asistenta care a stat tot timpul lângă mine îmi spune că cele două doamne doctor se luptă să scoată copilul. Am văzut mai târziu, pe inregistrare, că a cam fost o luptă și că ce-mi strivea mie plămânii era cotul celeilalte doctorițe, care-l împingea literalmente pe Andrei spre ieșire... Aud “Gata” și, două secunde mai târziu, plânsul mienuat, dar viguros al puiului meu de om. Înainte să-l văd pe Andrei am văzut broboanele de sudoare de pe fruntea doctoriței mele și zâmbetul din ochii ei. Cred că zâmbea cu totul, dar masca chirurgicală nu arăta mai mult. Apoi Andrei, vânăt la corp și roșu la față, cu ochii umflați și lipiți, încruntat tot și plin de cute, urlând din ce în ce mai tare, cu mânuțele depărtate de corp și cu degetele rășchirate a panică. M-a bufnit râsul, mi s-a părut extrem de comic în supărarea lui. Nicio altă emoție, poate doar o vagă ușurare că, cel puțin la prima vedere, e întreg. Am privit apoi cum îl sterg, îi aspiră nasul și gura, îl măsoară și-l cântăresc, îi testează diverse reflexe. Andrei s-a născut într-o vineri, la ora 13.50, a avut 3420 de grame, 51 de centimetri și a luat nota 9. Iar pe mama lui a umflat-o râsul când l-a văzut prima oară. După ce au terminat cu toate, asistenta de la neonatologie (un om superb, se purta cu toți copiii de parcă ar fi fost ai ei) l-a înfășurat cu o păturică înbrăcată-ntr-un cearșaf alb, în timp ce-i șoptea diverse chestii pe care nu puteam să le aud, erau prea departe. Andrei s-a liniștit încet în mâinile ei și-n căldura scutecului, apoi am vazut-o venind cu el spre mine, în timp ce-i spunea ceva ce s-a terminat cu :
“...la mama ta”. Mi l-a adus aproape, avea o mânuță afară și ochișorii abia mijiți. Nu mai era chiar așa de supărat. I-am prins mâna în palmă și i-am spus Bună, mama! Mi-a prins arătătorul cu degete mici și foarte hotărâte. A oftat și a închis ochii. Părea mulțumit, cred că adormise. Am știut, de-atunci, din clipa aia am știut că nimic nu va mai fi vreodată la fel. Că reperele existenței mele s-au schimbat. Plângeam de mult, fără să știu. Am stat mână-n mână câteva zeci de secunde, apoi ei au plecat, eu am rămas pentru cusut &co. De aici, totul e vag, într-o ceață adâncă. Știu ce s-a mai întâmplat, dar nu-mi amintesc detalii, nici senzații. Și nici nu-i important, cred.
Astăzi, Andrei a împlinit 20 de săptămâni. Iar când mami se pregătea să încheie postul ăsta, Andrei cică se culca:

Și a mai ținut-o așa încă vreo oră. Și acum îmi țiuie urechea dreaptă....