marți, 18 ianuarie 2011

Ceaiul de cucută și crema unsuroasă

Ceaiul și crema sunt două subiecte deja disputate la noi în familie. Anca nu bea ceai, "de ce să beau ceai, eu nu sunt bolnavă". Eu nu sunt cel mai mare fan al cremelor, până cand îmi intră în piele mă simt unsuros, câh! De când a venit grasul, Pisica bea ceai cu carafa - de lactație, iar eu îmi dau cu cremă pe mâini (am făcut un soi de degerătură când au fost -15 grade și de atunci am tot continuat cu cremele, mai mult forțat). Pentru a ne demonstra că seamănă cu noi întrutotul, lucrurile stau astfel:
Unghiuță iubește ceaiul de parcă ar fi pelin. Singurele momente în care îl bea cu sârg sunt momentele "de criză" când foamea pune stăpânire pe tot. Nu îi place, dar înghite și se uită la noi de parcă ar spune: "Dacă altceva mai bun nu ați fost în stare să îmi dați...!". Făcând o paranteză, am descoperit legătura între criza financiară și grasul nostru: FOAMEA! Foamea este sinonimul scandalului, iar când ea se instaurează, noi doi (părinții lu' domnu' înfometat) suntem ca în time freez-ul din Matrix, facem orice să fentăm foamea. Am avut eu un unchi care a prins foametea din '46 și îmi zicea că toți copiii născuți în anul acela au fost mâncăi. Nu credeam că este cazul la Unghiuță, căci de la foamete la criză financiară e mare distanță, iar el nu are noțiunea banilor. Asta știu sigur căci într-o dimineață, pe la începuturi, i-am propus să îi plătesc cu 200 de lei dacă mă lasă să mai dorm zece minute, iar el a ignorat propunerea.
Revenind, crema de față îi place la fel de mult ca și ceaiul. Am început să îi dăm cu Cicalfate pentru bubițele de pe față. Crema este singurul lucru care îi atinge fața și grăsanul NU își dorește să-l mănânce ( babețele, fesuri, finet, body-uri fac parte din meniul obișnuit). Este cu adevărat dezgustat de senzația dată de cremă și apoi își dorește să se șteargă.
Ce pot spune, băiatul lui tati și al lui mami!

luni, 17 ianuarie 2011

Concluziile de luni

1. Nu citi prea mult despre ce ar trebui să facă un copil. Fiecare are programul lui de creștere (după ce am răsfoit niște cărți am ajuns la concluzia că piciul nostru ar trebui să aibă două luni jumătate)
2. Contrar aparențelor, colicii SUNT trecători.
3. Renunță la ideea de agendă sau "to do list"! Vei fi mai relaxat.

În weekend, la taifas

Sfârșitul de săptămână este denumit generic "weekend de pisici" și reprezintă două zile de relaxare și program cât mai comun cu putință. De obicei, sâmbăta este sărbătorită prin muncă (curat, spălat, proiecte neterminate pe la servicu) dar nu a fost cazul acum. Anca s-a chinuit și a făcut totul de vineri astfel încât să avem un weekend cu adevărat "de pisici".
Sâmbătă, în afară de programul obișnuit, am mers la plimbare, în jur de o oră, timp în care piticul a baleat între somn și atenție desăvârșită. E curios foc și foarte atent la zgomote, la blocuri, la cer, la soare...
Duminica era ziua pe care o așteptam. Anca se ducea la biserică pentru a primi moliftă ( încuviințarea preotului de a reintra în biserică după naștere) iar eu trebuia să stau acasă cu piciul. De obicei, dimineața după masă este foarte energic și jucăuș iar eu abia așteptam să stăm la taifas, mă gandisem la povești despre toate animalele ce populează camera grasului, ce mai, îmi făcusem temele. Dar, surpriza surprizelor, Unghiuță s-a culcat buștean. Așa ca am stat să îl păzesc și m-am gândit că rămâne pe altădată.
Tot duminică, piticul a ascultat Phoenix, în original. Tatăl grasului nu prea știe multe cântece de leagăn (de fapt nu știe decât melc melc cotobelc) astfel încât Unghiuță are parte de „Mica Țiganiadă”, „Mugur de fluier” și alte câtece din aceeași categorie. Nu a părut deloc supărat astfel încât m-am gandit să audă și el varianta originală. A ascultat ca un meloman desăvârsit. Atent, liniștit și din când în când mai gângurea la solo-uri.
Azi e luni. Încă cinci zile și..."weekend de pisici"!

vineri, 14 ianuarie 2011

6 săptămâni

6 săptămâni

Ne facem mari..., gata și lăuzia. Azi, Unghiuță împlinește 6 săptămâni, iar mama lui a scăpat oficial de eticheta de lăuză.
Copilul nostru se schimbă, în fiecare zi văd cum crește. Dintr-un ghemotoc mai tot timpul adormit (chiar și atunci când mânca) s-a transformat într-un copil. Un copil frumos și dulce, care comunică în diverse feluri. Zâmbește și râde, gângurește, apucă diverse chestii (deocamdată, doar lucruri moi, gen buza lui tati, tricoul meu, degetele oricui i le întinde, propria puță, păturica, etc) și fiecare gest are o semnificație anume: nu pleca, mă doare burtica, sunt obosit, am chef de joacă, etc.

Când se trezește și îi e foame (adică, întotdeauna) scoate niște sunete în genul unor mârâieli prietenoase. Dacă nu intervin prompt, încep strigătele de luptă, mârâiala devine amenințătoare. Dacă nici așa nu mă convinge să mă mișc mai repede, plânge. Apoi urlă. Deci, mă mișc repede! :) Adoră să stea în fundul gol. Recent, tati i-a instalat o bară cu jucărele deasupra măsuței de înfășat. Și să vezi de-atunci chiote, gângureli și veselie, în patru: Unghiuță, hipopotamul albastru, hipopotămița galbenă și mingiuța. Îi place mult apa, la baie nu zice nici pâs, chiar dacă e mai obosit, înfometat sau dacă îl doare burtica. Și îi mai place masajul de după baie, specialitatea lui tati, care insistă mai ales pe spate, la ceafă, “la greabăn”, în timp ce Unghiuță mormăie și oftează mulțumit... Adoră să stea în brațe, în poziție cât mai verticală, iar culcatul pe burtica mea sau pe a lui tati (că-i mai lată, sîc!) este principala armă în lupta cu urâcioșii de colici. Iși iubește bunicii. Deja le cunoaște vocile și cred că le asociază cu sentimentul de răbdare și răsfăț infinit... ;) Și îi place mult afară, de la început a fost foarte liniștit la plimbare. Mai nou, cercetează cu ochișori curioși și atenți cerul și tot ce mai poate vedea din landou. Astăzi, cadoul pentru cele șase săptămâni împlinite a fost prima lui plimbare în parc. Și, desigur, marea lui iubire este mâncarea, mai precis sânul meu. La țâță îi trece și foamea, și setea, și agitația, și durerea de burtică, mai uită și de colici... Știam că e important să alăptezi, dar nu știam că e ATÂT de important. Mă bucur enorm că am tras de mine până la limită și înapoi să nu renunț atunci, în primele zile după naștere, când doare de leșini și când ai impresia că nu vei reuși în veci.
Nu-i place să stea singur. Deloc! Dacă nu doarme e musai să stai cu el: să te joci, să-i cânți sau să-i povestești câte-n lună și-n stele.

Este foarte atent la tonul pe care-l folosești, mai ales cu mine. Zilele trecute, în timp ce-i dădeam să mănânce, vorbeam la telefon cu o prietenă. Îmi spunea nu-știu-ce care m-a scos din sărite și am devenit mai rece. Deși Unghiuță părea că suge în somn, a deschis ochii, s-a oprit din supt, a devenit foarte atent, s-a încruntat și a-nceput să plângă. I-a trecut imediat ce i-am vorbit pe tonul cald, obișnuit.
Suportă greu ștersul ochilor și curățarea nasului. Uneori, îl mai păcălim să nu plângă, dar nu ne iese mereu. Și nu-i place să aștepte, vom avea probleme serioase cu educarea răbdării... Nici ceaiul nu-i place. Acum, de milă, de silă mai bea, dar în primele zile lua două guri, până îi simțea gustul, se prindea că nu e lapte, ridica brusc mânuțele deasupra capului și scotea un sunet ascuțit din gât, ca și cum s-ar sufoca... Doar că nu striga “săriți!!! m-a otravit!!!”
Cât despre mine... aceste șase săptămâni au fost o revelație. Ne-am dorit imens acest copil, dar eu una habar n-aveam ce mă așteaptă. Cred că niciunul dintre noi nu are idee până când vine copilul... Au fost cele mai minunate și mai împlinite săptămâni, dar și cele mai epuizante. N-am fost ever atât de obosită, deși, pe vremuri, am stat și în spital odată, cu diagnosticul “epuizare”. Ceea ce mă uimește este cum reușesc să găsesc resursele fizice de a contiuna, la o medie de 4-5 ore dormite, din 24. Și alea cu pauze! Oricum, simt că Unghiuță m-a transformat total. În primele zile îmi doream enorm să ies din casă, chiar și 10 minute, să fac ceva doar cu mine însămi, exclusiv pentru mine. Cred că mă simțeam cumva prizoniera copilului, mă simțeam complet acaparată. Lucrurile s-au schimbat în noaptea în care odrasla a avut prima criză serioasă de colici, pe la 2 săptămâni, cred. Atunci am știut că aș face orice ca să nu-l mai văd chinuindu-se. Cred că abia atunci am început să conștientizez că, cel puțin temporar, noi doi trăim într-un soi de simbioză. O simbioză pe care am ajuns s-o iubesc, e minunat să te simți atât de... indispensabil. Cred că de aici și resursele nelimitate de energie dedicate grăsunului. Sigur, am și momente în care sunt pe punctul de a ceda, dar îmi spun mereu că timpul trece oricum prea repede și că niciodata nu voi mai trăi ziua în care fiul meu a împlinit 6 săptămâni, de exemplu. Va veni (prea) repede și vremea când brațele mele nu vor mai reprezenta locul ideal de cuibărit pentru el și atunci știu că am să regret scurtele răgazuri în care îl las în grija altcuiva... Pentru moment însă, copilărim împreună și e... grozav!

miercuri, 12 ianuarie 2011

Eu si prietena mea Zica

Ea se simţea ignorată, El a fost galant, Ea s-a apropiat şi aşa s-a format Un cuplu.

Discutiile mele cu mami

Dragoste la prima vedere!

Doamna "Mama lu' domnu' Unghiuţă" încerca să poarte o discuţie de la egal la egal cu grasul.

Pregătiri pentru excursie

Ne pregateam să ieşim afară (da, eram şi eu acasă). Nu ne-am decis dacă seamănă mai mult cu un eschimos decât cu un cosmonaut.