vineri, 25 noiembrie 2011

Dor

Tati a fost răcit rău zilele astea și nu prea a mai stat cu Andrei din cauza asta. Prin urmare, copilului îi era dor de el. Și asta auzea mami, cât era ziulica de lungă... :)

luni, 14 noiembrie 2011

Pași pe covoraș

Duminică după amiază, eram la Bunicii Mari, ne jucam în sufragerie, cu bunica. După ce a terminat de analizat atent covorul (îl intrigă tare, nu prea a văzut așa ceva, noi am renunțat la ale noastre), după ce s-a holbat la pozele înrămate minute în șir, după ce s-a plimbat în patru labe peste tot și după ce ne-a luat pe rând la plimbare, de mânuță, a cam obosit și-a mai domolit ritmul. Stăteam pe jos, toți trei. S-a cățărat pe bunica, eu l-am chemat, s-a întors spre mine, bunica i-a dat drumul la mână și... gata, avem primii pași!!! Încurajat de laudele și aplauzele noastre, a prins jocul imediat și s-a apucat să facă ture între noi. Mai întâi doi-trei pași, sfârșiți în picaj în brațele noastre, apoi din ce în ce mai mulți, mai siguri și mai plini de zâmbet. Jocul s-a repetat și cu tati, și cu bunicul. Seara a căzut lat, dar dimineața, cum am intrat în cameră, s-a ridicat și a început să exerseze în pătuț, cu Zica-n gură și cu ochii la mine, plini de sclipiri jucăușe. Și-a amintit mișcarea, a redobândit și încrederea necesară. Mai târziu, afară, mi-a dat drumul la mână pentru prima oară și a plecat înainte, pe piciorușe nesigure și nerăbdătoare, printre frunzele frumos colorate de toamnă... 11 luni și zece zile, pe 13 noiembrie 2011, ziua în care Andrei a hotărât să meargă.
E fericită mami... și nesfârșit recunoscătoare că, uite, are băiat mare, merge singurel de-acum. Și mai e mami o fărâmă tristă. De fapt, puțin nostalgică. Că, uite, băiatul e mare, îi dă drumul la mână și pleacă singurel în lume...

joi, 10 noiembrie 2011

Culmea prostiei canine

Despre patrupedul îmblănit și cu nume de tocătură din dotare am mai scris pe-aici de câteva ori. Nu e culmea inteligenței și nici vreun arătos... Bonus, în ultima vreme pare că s-a prostit de tot!

De când îl avem pe Andrei, latră isteric dacă e cineva străin la ușă (înainte nu lătra decât la o vecină, n-am înțeles vreodată de ce, e o doamnă foarte de treabă) sau dacă aude el ceva zgomote suspecte (nu ne-am prins încă ce zgomote, noi n-auzim nimic). Nu prea te poți supăra pe un câine că latră, dar poți înjura printre dinți foarte colorat pentru că-l apucă lătratul fix după ce-a adormit plodul...

Până azi, credeam că cel mai penibil moment din existența lui Chiftea a fost următorul: Prin mai, parcă, eram cu toții acasă și așteptam vizita medicului pediatru. Alex era prin dormitor cu Chiftea, ușa de la dormitor închisă. Sună pediatra la ușă, câinele începe să latre isteric, Andrei începe să urle. Iau copilul în brațe, deschid ușa, poftesc medicul în camera copilului, Chiftea lătra în continuare din dormitor. După câteva minute, Alex (care se schimba, cred) deschide ușa camerei, eliberează bestia și vine la noi. Chiftea, spumegând, se duce glonț la ușa de la intrare și latră în legea lui încă o vreme, până s-a îndurat pediatra să se ducă la el, să-i spună că ea era la ușă, acum a intrat, nu mai e nimeni afară... S-a liniștit și câinele. “Gardianul” nostru nu se prinsese că “dușmanul” era deja în casă de ceva vreme. Cred că n-a auzit din cauza lătratului...

Ziceam, în naivitatea mea, că mai trist de-atât nu se poate, câinesc vorbind. Și totuși... Astăzi, pe seară, Andrei dormea deja, eu întindeam rufe. Chiftea, cu mine în sufragerie, se sprijinea leneș, într-o rână de un corp de mobilă. Îl apucă scărpinatul. Și tot scărpinându-se, lovea ritmic cu laba (și) în respectivul corp de mobilă. Ce-i drept, sunetul semăna oarecum cu o bătaie nervoasă în ușă, dar este ăsta un motiv să te-apuce lătratul bezmetic și să te repezi orbește pe hol?!? Din fericire pentru noi toți (dar mai ales pentru câine), “bătăile în ușă” au încetat chiar în clipa în care s-a ridicat de jos (stupoare!!!), iar eu eram suficient de aproape ca să-l amuțesc, înaine să-l trezeasca pe Andrei.

În ciuda faptului că am momente când îmi vine să-l arunc de la șapte și alte momente în care ne-am gândit serios să-l dăm, îl iubim pe Chiftea. Nu știu de ce, probabil pentru că dragostea e oarbă. Și cam proastă, în cazul de față. Dar el este “întâiul-nostru-născut-cu-blană” (de altă mamă, din fericire) și, dacă n-a fost evacuat până acum, cred că va rămâne cu noi până la final.

marți, 1 noiembrie 2011

La mulți ani Mami&Tati!

"M-am trezit de dimineață foarte bine dispus! I-am dat un semn lui Tati prin monitor că sunt gata pentru micul dejun. În cinci minute ușa de la dormitor s-a deschis și Tati a intrat cu biberonul meu cu lapte. Am mâncat repede, că doar aveam multe de făcut astăzi și îmi era și un pic foame. L-am distrat puțin pe Tati și m-am jucat puțin cu el în patul cel mare. El e adult(cred) și trebuie să se joace cineva și cu el. Apoi l-am dus prin sufragerie să mai facă puțină mișcare. Trebuie să ai grijă de părinții tăi să facă multă mișcare altfel se îngrașă și eu cred că îi cam deranjază. Când nu era atent m-am gândit să îi fac o surpriză. Am șterpelit o foaie din imprimantă. Am încercat să scriu ceva pe ea cu degetul. Hmmmmm! Nu se vedea nimic. Ce porcărie! Îmi trebuia un alt plan. Am pus foaia la loc sigur și, când m-a ridicat în brațe să îmi dea apă, am luat de pe birou un băț gri, magic, care lasă urme. Încă un moment de neatenție și surpriza era gata. Aflasem din surse sigure (Bunica-Buf) că azi împlinesc trei ani de când s-au căsătorit. Am zis că merită. Sunt cuminți și ascultători. Și sunt tare drăguți. Vă las cu pozele că iar mă surprind umblând la laptop și cred eu că vor să-mi lase de înțeles că nu am voie(câteodată nu prea îi înțeleg). Pa! Pa!"

Așaaaaa....

Arată bine...
L... A... M... U... cred că sunt toate!

marți, 25 octombrie 2011

Tânărul din Tineretului


Duminică a fost "zi de pisici". Adică am stat toți trei, chiar patru pe alocuri, mai toată ziua împreună. Am vrut sa mergem la zoo, dar Andrei a dormit la prânz mai mult decât am preconizat (asta ne bucură, nu mai batem planuri în cuie de ceva timp) astfel încât am ajuns în Parcul Tineretului. Chiar dacă este destul de aproape de casă, a fost prima dată cand am ajuns acolo cu copilul, noi obișnuind să mergem în Carol.
Mi-a adus aminte de ieșirea din primăvară din Carol. Răcoare afară, parcul aproape gol, noi trei (Chiftea a trebuit să rămână acasă pentru că nu este o perioadă foarte bună pentru el, ce să spun, se îndrăgostește repede).
Am stat în căruț aproape 10 minute ceea ce poate fi considerat un record pentru ultima perioadă, după care am mărșăluit tot timpul.
Încălzirea ne-am făcut-o într-un loc de joacă foarte drăguț, dar pustiu. În ultimul timp Andrei este foarte sociabil și îi place să se ducă la, sau mai ales peste alți copii din locurile de joacă.
Cu acestă ocazie am inaugurat și hamul pe care nu l-am mai folosit până acum. Între noi fie vorba, la înălțimea mea, nu este nicio afacere, pentru că tot cocoșat trebuie să stau. Singurul avantaj este că îi dă piciului încredere în capacitățile sale de deplasare, independent de mâinile noastre de care se susține de obicei.
După încălzire am trecut la activitatea propriuzisă. Astăzi sportul ales a fost maratonul. Am mers aproape toată aleea principală (doar dus), el foarte hotărât, noi mai "în vârstă", cu schimbul. Eu și cu Mami am mai încercat să-l luăm în brațe, poate a obosit băiatul, dar chestia asta aducea un val de proteste mai ceva ca în Grecia, astfel încât mersul a fost aproape continuu. Ne-am oprit doar pentru că un dog german a stârnit un stol de ciori și acest lucru ne-a atras atenția definitiv și irevocabil. În ultimul timp Andrei este fascinat de păsări, de toate dimensiunile și culorile, le urmărește foarte atent, mai ales în zbor. Dacă le prinde de la decolare este și mai fericit și le încurajează cu chiote.
După maratonit și păsărit ne-am întors acasă. Era atât de obosit fizic încât nici măcar nu ne-a udat din cap până-n picioare la baie și odată pus în pătuț a adormit în 30 de secunde. Nici noi nu am rezistat cu mult mai mult.

Așa ne-am jucat...











Așa ne-am plimbat




Pasările!!!











duminică, 23 octombrie 2011

Ordinea cuvintelor




Primul cuvânt, după cum a profețit tatăl copilului, a fost “Tea”, de la Chiftea, rostit pe la vreo 7 luni. În câteva zile s-a transformat în “Hi-tea”, sacadat, cu prima silabă pronunțată pe expirație profundă, cu ochi luminoși și zâmbet laaarg!
La scurt timp a apărut al doilea cuvânt, “Ta-ta”, tot sacadat, dar fără legătură cu ta-su, cel puțin aparent. Abia pe la 9 luni a început să-l rostească în legătură cu tata. De-o vreme (de când ne-am mobilizat să punem poze în rama foto digitală) se zgâiește la imagini și turuie fericit “ta-ta-ta-ta” când vede poza cu tati împingându-i căruțul astă iarnă, prin zăpada din parcul Carol.
A urmat “A-pa”, apoi “Apa”, clar, rotund, în legătură evidentă cu lichidul care-l bucură în orice formă, mai puțin când trebuie să-l bea. “Apa” la baie, “apa” când îl spăl pe mâini, “apa” când ne vede/aude pe noi spălând vase, “apa” la fântâna din parc, “apa” când ar vrea cănuța lui, dar nu ca să bea, ci ca să ciupească tetina și să stropească peste tot în jur...
Îi plac mult câinii, de orice fel. Pe stradă se răsucește în cele mai ciudate poziții ca să-i urmărească trecând pe lângă noi. Chiuie și dă frenetic din mâini dacă se apropie vreunul de căruț, sau schimbă direcția urmărindu-i, dacă-i “liber”. Mai întâi zicea uneori “Tea” și câinilor pe care-i vedea pe stradă. Apoi, de pe la 8 luni și ceva, spune “ ‘Am” pe diverse tonalități.
Pe la nouă luni, după ce învățase să facă pa, a început să mimeze că spune pa. Adică făcea din buze tot ce trebuie, numai că nu-i ieșea nici un sunețel :D. A renunțat între timp, așa că “pa” rămâne doar aproape un cuvânt, mai mult o intenție...
Despre “mama” am scris deja, nu-l mai spune decât atunci când e foarte supărat. Mârâie ma-ma-ma printre suspine, altfel... nup!
Prin vară a descoperit pisicile. După uimirea și reticența inițială, le iubește. Îi place când miaun încercând să-l învăț cum face pisica, îl amuză teribil și a zis și el de câteva ori “Mia”, când a văzut vreo mâță sau când l-am întrebat cum făcea o pisică pe care-o văzusem în parc.
În aceeași logică bulversantă, următorul cuvânt a fost “Paa-pi”, devenit acum “Po-pi”, cu accent pe o, neapărat. Este Popey, desigur (?!?) care se uită la noi de pe ușa camerei lui Andrei. Pe Popey îl salută copilul când se trezește și știe despre el că are ghetuțe, pe care ți le și arată, încercând (de fapt) să-l smulgă pe bietul marinar de la locul său!
Andrei este absolut fascinat de lămpi, lustre, veioze și becuri. Știe să-ți arate lampa (adică lustra), zilele astea a învățat s-o și aprindă/stingă (încântare maximă!) și uneori o și numește “ ’Mmm-pa”... Șoptit, conspirativ...
Privind bebelușul de pe cutia de șervețele umede sau fotografiile cu el (mai mic), a învățat să spună și “Bebe”. L-a rostit într-o zi afară, când l-am ridicat în brațe să vadă un bebeluș din vecini, care dormea liniștit în căruț. Să-mi plesnească inima de mândrie și mai multe nu, mai ales că era prima oară când rostea cuvântul referitor la o ființă, nu doar asociat cu imagini!
Și ultimul cuvânt este “A’bă”. Despre el mi-a povestit tati zilele trecute, nu-l auzisem încă. Cică priveau pe geam, la mașini și tati îi povestea ce mașini trec (mari/mici) și ce culoare au. După ce au văzut vreo două mașini albe la rând, a zis și Andrei “A’bă”. Iar azi s-a repetat scenariul, doar că era cu mine și-i povesteam despre niște microbuze albe, parcate afară, care dormeau cuminți (doar asta fac mașinile parcate, nu?), nu ca el, care refuzase să facă nani. Și tot perorând eu așa, îl au și pe el, hotărât “A’bă”!
Asta știm să spunem la 10 luni și jumătate. Bineînțeles, le spune numai uneori, foarte rar la cerere. Dar este foarte interesat de cuvinte, de sunete în general, dintotdeauna i-a plăcut să i se vorbească. Ne urmărește cu atenție când discutăm între noi și râde atunci când ne vede râzând. Culege diverse obiecte și ți le arată, așteptând să-i spui cum se numesc. Uneori (atunci când îi place cum sună, cred) te privește atent și mimează și el cuvântul, fără să scoată vreun sunet.
Mai deținem și o gașcă întreagă de silabe sau alăturări de litere dintre cele mai bizare, pe care le lălăim și cântăm de zor. Cel mai simpatic este “Awwwf!”, care ține loc de “uite!” și care desemnează de obicei acțiuni interesante: frunzele copacilor mișcate de vânt, păsări care zboară, mașini care trec în viteză, etc.