Pași pe covoraș

Duminică după amiază, eram la Bunicii Mari, ne jucam în sufragerie, cu bunica. După ce a terminat de analizat atent covorul (îl intrigă tare, nu prea a văzut așa ceva, noi am renunțat la ale noastre), după ce s-a holbat la pozele înrămate minute în șir, după ce s-a plimbat în patru labe peste tot și după ce ne-a luat pe rând la plimbare, de mânuță, a cam obosit și-a mai domolit ritmul. Stăteam pe jos, toți trei. S-a cățărat pe bunica, eu l-am chemat, s-a întors spre mine, bunica i-a dat drumul la mână și... gata, avem primii pași!!! Încurajat de laudele și aplauzele noastre, a prins jocul imediat și s-a apucat să facă ture între noi. Mai întâi doi-trei pași, sfârșiți în picaj în brațele noastre, apoi din ce în ce mai mulți, mai siguri și mai plini de zâmbet. Jocul s-a repetat și cu tati, și cu bunicul. Seara a căzut lat, dar dimineața, cum am intrat în cameră, s-a ridicat și a început să exerseze în pătuț, cu Zica-n gură și cu ochii la mine, plini de sclipiri jucăușe. Și-a amintit mișcarea, a redobândit și încrederea necesară. Mai târziu, afară, mi-a dat drumul la mână pentru prima oară și a plecat înainte, pe piciorușe nesigure și nerăbdătoare, printre frunzele frumos colorate de toamnă... 11 luni și zece zile, pe 13 noiembrie 2011, ziua în care Andrei a hotărât să meargă.
E fericită mami... și nesfârșit recunoscătoare că, uite, are băiat mare, merge singurel de-acum. Și mai e mami o fărâmă tristă. De fapt, puțin nostalgică. Că, uite, băiatul e mare, îi dă drumul la mână și pleacă singurel în lume...