4 luni (by mami)

Când au trecut?! Deși sunt aici zi și noapte, nu știu unde zboară timpul de bebeluș al lui Andrei... Zic să încep cu veștile mai puțin bune, ca să scap, apoi trecem la chestii mișto :).



Chestia cea mai tristă este că ultima zi din luna a patra a fost și ultima zi în care piciul a mâncat lapte-de-mami. Luna asta am trecut de la 3 mese, la 2 și apoi la una singură, dimineața, când era odihnit și avea chef să sugă. Dar tot renunțând el la sân, a renunțat și sânul la el. Și iată cum duminică dimineață, chiar când împlinea 4 luni, a tras conștiincios și înfometat vreo 5 minute, a văzut că nu mai e nimic acolo, a început să se enerveze, să se miorlăie, apoi i-am dat biberonul (oricum primea completare de lapte praf după orice masă de sân), l-a acceptat mulțumit și gata. Așa s-a încheiat capitolul alăptat, cu o mamă nostalgică, conștientă de greșelile făcute și hotărâtă să facă altfel data viitoare, dar fericită că 4 luni, deși mult mai puțin decât spera, înseamnă mai mult decât 3, 2, 1 și mult mai mult decât deloc și cu un Andrei care nu pare deloc deranjat de schimbare.
Altă treabă mai puțin veselă, tot opera lui mami, este că luna asta ne-a apucat diversificarea. Oarecum îngrijorată că fetița unor colegi (mai mare cu o lună decât prințul) mănâncă deja piureuri și supe, am întrebat medicul dacă nu începem și noi diversificarea. Sigur că da, mi s-a răspuns, băgați întâi suc de morcov. Începeți cu o linguriță și creșteți progresiv, până la 60 ml. Iar mami, cam tută din fire, așa a făcut, deși citise peste tot (chiar și în deloc avangardistul Căpraru!) că diversificarea se face după patru luni, sau chiar după șase! Recunosc, nu am nicio scuză, decât aceea extrem de vagă și stupidă că sucurile de fructe nu înseamnă diversificare, zis-a tot medicul. În concluzie, i-am dat copilului suc de morcovi, primele zile a fost ok, dar, odata ce am depașit 30 ml a început circul cu dureri de burtică, megabalonări, scaune împrăștiate, gaze, ne-mâncat nici jumătate din laptele pe care-l papă de obicei, mârâială, etc. Deci, am greșit. Mea culpa! Și, evident, m-am oprit. Acum, nici prin gând nu-mi trece să reîncep mai devreme de 5 luni. Rămâne de vazut ce vom face atunci. Încep tot cu morcov? Adică, felul în care a reacționat plodul înseamnă a) că nu-l tolerează, b) că era prea mic pentru așa ceva, c) că ar fi trebuit să cresc mult mai lent cantitatea sau d) altceva, ce io habar n-am? Am o lună la dispoziție pentru research și, de data asta, sper să n-o mai dau în bară. De asemenea, rog toți oamenii buni și trecuți prin de-astea să-mi împărtășască și mie din știința lor, după ce mă vor fi făcut cu ou și oțet pentru ce-am stricat, desigur. Partea bună din toată povestea este că, în ciuda disconfortului acut pe care i l-am făurit, Andrei a trecut cu bine peste episod, hlizindu-se știrb de îndată ce-am terminat cu sucul de morcov (pe care, dealtfel, îl păpa cu o plăcere fantastică, mozolind TOTUL în portocaliu).

Gata cu urâciunile, de aici - numai de bine!



Primul lucru BUN este, în ciuda a ceea ce spunea tati în postul lui, somnul. Și programul, în general. Sigur, Andrei nu doarme chiar cât ar trebui, dar doarme ziua, de obicei. Nu cu plăcere sau din proprie inițiativă, dar doarme! După somnul neîntrerupt de noapte, doarme între 30 si 45 de minute dimineața, în leagăn, mănâncă la 12 și, de cele mai multe ori doarme după cam o oră și jumătate (posibil 30 de minute, dar și 2 ore jumate!). Masa următoare e pe la 15, după care mergem pe-afară. Dacă e cald, stăm mult și mai adoarme în căruț. Dacă nu, venim acasă și ne jucăm pââââână pe la 18, când mâncăm din nou. Urmează altă repriză de joacă și un somn scurt (cam o oră), după care baia și cina. Pe la 22 ne așezăm în pătuț și rămânem cu Moș Ene pănă a doua zi. Trezirea se dă în jur de 7-8, mai nou. Ăsta-i programul, în linii mari. Fixe sunt orele de masă (aproximativ) și somnul de noapte, care-i chiar bătut în cuie. De o lună și jumătate, de când s-a hotărât să doarmă legat, hotărât a rămas!


Înregistrăm progrese serioase la capitolul poziții, ca să spun așa. Stă binișor în fund, sprijinit. Și, cum ziceam într-un post anterior, este fascinat să-l lași în picioare. Bine susținut de sub mâini, râde, chiuie și face pași haotici spre jucăriile din dotare sau spre vreunul dintre noi, dacă suntem în zonă. Toate aceste chestii nu se petrec pentru că am vrea noi să se petreacă, ci pentru că, pur și simplu, tânărul nu mai stă la orizontală, pe nicio parte, mai mult de 5-10 minute. Începe să mârâie și nu se potolește decât la verticală. Nici în brațe nu stă prea mult, dacă are chef de joacă și explorat!



Ce mă uimește este atenția cu care-și studiază de fiecare dată (aceleași) jucării. Le prinde cu o mână, le aduce în față, aduce și cealaltă mână să prindă mai bine și le privește sașiu și concentrat, în timp ce băluțele curg râu... Iar băluțele devin fluviu după ce țopăie și se împinge să-l ridici în picioare și, odată ridicat, pornește spre o țintă dinainte propusă, dar, de obicei, incertă pentru noi, “sprijinătorii”. Ca să sporească izvorul de bale, își roade mâinile (poftește și la câte un picioruș, dar încă nu prea reușește să-l prindă) cu năduf, insistent, ceea ce mă face să-l tot caut de dinți. Parcă-parcă începe să se vadă ceva (niște inflamații, ce altceva?) la gingia de jos...
Este FAS-CI-NAT de televizor, probabil și pentru că nu a pupat așa ceva până acum. Nici acum nu pupă, deși mărturisesc că, într-o seară recentă, când urla de mama focului fără vreun motiv sau scop anume, l-‑am dus eu însămi în sufragerie și-am dat drumul la cutia cu maimuțe, ceea ce l-a captivat și liniștit mintenaș...:))




Îi place mult și să meargă afară. Luna asta am renunțat la landou, întrucât nu mai suporta să stea culcat acolo. Inventasem niște poziții semi-șezânde, dar ne-am lăsat păgubași și am trecut la varianta sport. E așa de încântat să mergem afară, încât e aproape docil la îmbrăcat, deși nu-i face absolut nicio plăcere. Dar, na, știe că urmează plimbarea, așa că rabdă baba... Zilele trecute, în parc, l-am luat în brațe și ne-am apropiat de niște copii “mari” (de vreun an jumate) care se jucau cu o minge. A început să se agite și să mă împingă, semn că trebuie să-l pun în picioare. M-am conformat, a dat bucuros din toate mâinile și a pornit hotărât spre ei. La un moment dat, unul dintre copii s-a pus pe plâns pentru că un altul îi luase mingea. Așa că lui Andrei, fire empatică pare-se, a început să-i tremure buza de jos. Am plecat înainte să înceapă jalea, distrăgându-l strategic cu “Uite, mama, floricica, brăduțul, bla-bla!” Daaa, e foarte frumos afară, dar nu suportă două treburi - să-i intre soarele în ochi și să stăm pe loc. Așa că bagă mami (sau bunica mică, cu care merge afară de două ori pe săptămână, când mami rămâne să bucătărească sau să aspiratorizeze &co.) la ture de parc, de l-a-nvățat pe de rost...!



Și acasă Andrei e vesel nevoie mare. Deja apreciază semnele de afecține (a se citi pupăceală și smotoceală până la loc comanda) din partea celor dragi (părinți și bunici). Râde feicit când îl pupi și întoarce sau ridică țeasta semi-cheală ca să-ți ofere acces la gușa grasă...:)) Noi doi avem și ritualul de pupici eschimoșești, adică îl trag aproape de mine și-mi frec nasul de al lui, în timp ce el zâmbește laaaarg, ca și cum ar fi gata mai degrabă să mă muște de nas decât să ne pupăm... Ei, iubirea are multe forme de manifestare, nu-i așa?:)
Se gâdilă și râde în hohote când îi place mult ceva. Hohote e un termen relativ, priceput doar de experți, întrucât, dacă nu-i vezi mutra încântată, ai spune că sună mai degrabă a scepticism... Scoate un HA hotărât, apoi tace cam o secundă, apoi încă un HÎ, mai vag... Noi numim asta hohot, totuși.
Am sesizat că trebuie să scoatem copilul mai mult în lume și să-l expunem la gălăgie. sau să devenim noi mai vocali. Pentru că Andrei se sperie destul de ușor și plânge dacă cineva ridică tonul în apropiere. Cred că ăsta este reversul medaliei în a crește copilul într-o casă liniștită. Nu, nu suntem genul care șîșâie, merg pe vârfuri sau șoptesc în preajma puștiului, dar nici nu ridicăm tonul, din fire. Nu mai vorbesc de țipat. Ceea ce, se pare, a rezultat un copil cam sensibil. Altfel, e foate ok cu zgomotele, spre exemplu nici n-a clipit când a trecut o ambulanță cu urlătoarea pornită la nici 2 metri de noi, în timp ce mie mi-a venit instinctiv să-mi pun mâinile la urechi...


Unul din momentele favorite rămâne baia. Pentru noi a devenit o rutină frumoasă, momentul în care ne bucurăm cu toții de timpul petrecut împreună (chiar și Chiftea, care asistă, uneori cocoțat pe marginea căzii). Iar Andrei e... super încântat. Îi place mult apa, nu zice nici pâs când tati îl udă pe față, sau dacă îi intră apă sau șampon în ochi. Are un chef de joacă nebun, dă din mâini și din picioare non stop. Mai ales din piciorul stâng și râde când tati reclamă teatral că a fost stropit... Așezat pe burtă, e ca o mică broască agitată, zici că înoată să ajungă la mal! Abia așteptăm reacția piciului în fața băiței din mare...!


Și de la baie ajungem la ceva ce mie mi s-a părut o foarte mare brânză. :) De precizat că noi (Andrei și cu mine) ne jucăm cucu-bau de când el avea vreo lună jumate (cam de când a început să nu prea mai doarmă ziua și eu mă străduiam să găsesc diverse chestii to entertain the child). Între timp, a înțeles oarecum jocul și îmi zâmbea ghiduș când apăream de după păturică sau alte chestii în spatele cărora mă ascundeam. Întotdeauna puneam “paravanele” aproape de mine și departe de mutra lui, ca să nu se sperie. Ei bine, serile trecute, după baie, iau copilul în prosop, ca de obicei și
mergem la el în cameră să ne ștergem. Nu-i place chestia sta, mai ales partea cu ștersul pe cap îl irită rău. Eu, ca să-l distrag, îl șterg repede pe față, apoi trag prosopul cu “Bau, mami, bauuuu!” Râde, ca niciodată la șters, apucă un colț al prosopului și si-l trage peste ochi. Eu spun Cucu la inspirație, el dă prosopul la o parte zâmbind laaaarg! Și tot așa, de vreo zece ori, de terminasem de minute bune cu ștersul și el continua cu joaca. Spre final însă, își trăgea prosopul peste față și-l lua atât de repede, încât nu mai apucam să spun nici Cu, nici vorbă de cucu... :)))


Așa-i Andrei la 4 luni. Vesel, frumușel și zâmbăreț, luuung ca tati (are cam 62cm), ok cu greutatea (6420g) și cu niște ochi cel puțin incerți. Uneori sunt verzi, alteori albastrul lăptos de sugar, uneori gri oțel, alteori de un albastru închis, ca marea și, decele mai multe ori, diverse variațiuni de căprui. Nu știm încă sigur cum vor fi, probabil căprui, așa că zicem că are ochi de măsline kalamata, doar acolo am văzut atâtea variații de culori și nuanțe.
Iar mami... Mami zice că deja s-a adaptat foarte bine la noul “loc de muncă”. Îi place mult de șeful ei (iar acesta pare de-a dreptul îndrăgostit de ea), ceea ce face ca lucrurile să meargă ca unse. În timpul liber (dacă există așa ceva) mami încearcă să redevină măcar o vagă amintire a ceea ce era înainte de Andrei. E grea lupta cu kilogramele pe care singură-singurică le-am pus, mâncând cât 7... Dar, hei, ce-ar fi viața fără câte o provocare de genul ăsta? :)