O'BIA

De "o'bia" a auzit prima oară acum vreo săptămână. Andrei n-a insistat, n-am insistat nici eu. A revenit "o'bia" în viața noastră în urmă cu câteva zile, când m-am întors sleită de la muncă. Copilul a repetat de câteva ori, așa c-am început deja cunoscutele și ușor frustrantele săpături: Ce zici, mama? Unde e "o'bia", mama? Ce culoare are? Arată-i mamei "o'bia", puiule! Și am încheiat cu aproape inevitabilul: Mama nu știe ce spui, Andrei... Așa că Andrei n-a mai spus... Până azi. Eram afară cu picii și mămicile din vecini. Ora 19, moment de regăsire tandră pentru celelalte două mame venite direct de la job și puii lor care le așteptau afară, în grija unor terți. Mamele au apărut pe rând, la o distanță de câteva minute și și-au luat copiii în primire cu îmbrățișări calde și șoapte despre dor, despre dragoste și despre grijă... Andrei a asistat la ambele momente. Și, pe când ceilalți doi pitici stăteau lipiți de mamele lor, a venit și el la mine, mi s-a cuibărit în brațe și-a zis "O'bia!". Ce zici, mama? "O'bia!" Se uita la mine cald, apoi se uita la ceilalți, apoi din nou la mine. Îmi zâmbea și mă mângâia pe obraz. M-am lumina brusc: Iubirea, mama, asta spui? "Da! O'bia!" Da, mama, iubirea... Tu ești Iubirea!