First Night Out

Ei, și cum toate au un început, a trebuit și noi să ne despărțim pentru o noapte de Andrei. Am fost la cununia unor prieteni dragi, așa că, după ce a asistat vesel și cuminte la ceremonia de căsătorie, prințul moștenitor a fost depus la bunicii mari, iar mami și tati au plecat la party. Asta, desigur, după ce mami a dat puțin pe la coafor, unde o dudue foarte “inspirată” a transformat-o în această a doua Nașa Reta...
Pentru mami despărțirea a fost simplă de tot, până la un punct. Da, la coafor am vorbit despre Andrei, la party la fel. Dar eram ok. Până am ajuns acasă, în creierii nopții. M-am uitat din prag la camera lui, era... foarte goală, așa că am închis repede ușa și m-am obligat să mă gândesc la altceva. Am stat de povești cu distinsul soț și tată, încercând să ocolim subiectul “copil”, dar mă tot uitam peste umăr, după tăcutul baby-monitor din bucătărie, care nu mai era aici, era cu Andrei la bunici... Pe la 3.30 ne pregăteam de culcare și am tresărit amândoi, crezând că plânge băiatul... Era o sirenă de salvare... Sau de pompieri, nu mai știu sigur... Am adormit greu, ațipeam în reprize scurte și mă trezeam uitând că nu e acasă. Pe la 5 dimineață am vrut să mă duc să-l iau... M-am băgat din nou în pat, încercând să mă concentrez pe esențial - ideea e să-i fie lui bine, să vedem dacă poate sta fără noi o noapte, etc... Și cum nu primisem niciun telefon alarmant, probabil că îi era bine...
Pe la 8 nu mai aveam deloc răbdare. Nici vorbă de dormit până târziu și lenevit liniștită, cum îmi propusesem. Am sunat la bunici, Andrei era ok, evident!
Prințul consort m-a ținut de vorbă o vreme, abia pe la 11 am ajuns la copil. Copil care era chiar foarte bine, se juca fericit, nu avusese niciun fel de problemă de adaptare, mai ales că bunicii făcuseră totul la ca carte și respectaseră înocmai rutina de seară. (Ba chiar mai mult, de teamă că n-or să-l audă pe Andrei noaptea, dăduseră babymonitorul la maximum. Cred că numai dacă ar fi sughițat copilul, bunicii săreau din pat până-n tavan, la volumul ăla... :)) În plus, just to be sure, s-au dus pe rând de vreo 5 ori la el în timpul nopții :D). Pe scurt, succes total!
Dacă s-a bucurat că ne vede? Sigur că da! A zâmbit larg, cu toate gingiile. Dar nu părea deloc afectat că am lipsit de lângă el mai bine de 16 ore. S-a bucurat la fel cum se bucură când revin după ce-am spălat vasele, de exemplu...
Surpriza de proporții a vut loc acasă, unde am revenit pe seară. Când l-a văzut pe Chiftea. A făcut ochii mari, a râs în hohote, a săltat în brațele mele, mai-mai să-l scap și a chiuit într-una! Asta mai da bucurie! Alex se uita la mutra mea îmbufnată, în timp ce certam copilul “Păi așa, mami? Io te-am ținut în burtică atâtea luni, te-am alăptat și te-am îngrijit, iar tu îl iubești mai mult pe Chiftea?!?” Zice Alex: “Mai spune-i tu, Pisico, pe silabe numele câinelui, Chif-tea, rar și răspicat, dacă n-o zice el Chif-tea înainte să zică mama, să-mi spui mie... cuțu! Atunci să vezi ce depresie faci, aia post natală a fost parfum! Și vezi că n-o să avem bani de antidepresive și ședințe de psihoterapie, că, în ciuda a ce spune Boc, suntem încă în criză!” N-am mai zis nimic, am scos doar limba la raționalul, detașatul și amuzantul meu soț...
Ce-am înțeles din toată aventura? Păi, că avem un copil super adaptabil, ceea ce speram să aflu (nu știam că o să mă doară atât!). Și cum Andrei m-a schimbat iremediabil. Am fost și sunt soție, fiică, soră, iubită, prietenă, confidentă, working girl, party girl și încă alte câteva zeci de roluri pe care le joc, de cele mai multe ori simultan, fără probleme. De-o vreme sunt mama lui Andrei. E un rol pe care nu mi-l pot scoate din cap, din sistem nicio clipă, deși uneori vreau cu disperare. Sunt mama lui Andrei și... cele de mai sus. Sunt mereu mama lui Andrei!