"Buba" din weekend s-a vindecat marți

Copilul a început să vorbească. Implicit, au apărut si frustrările cauzate de faptul că nu se face întotdeauna înțeles (ca să nu zic că suntem noi bătuți în cap și incapabili să traducem repede ce vrea...). În weekend, în parc, Andrei desena cu cretă pe asfalt. La un moment dat, vine și se proțăpește în fața lui ta-su, semn că ar vrea să i se deseneze ceva. - Ce-i, tata? Vrei să-ți deseneze tata cu cretă? - Da! - Ce să-ți deseneze tata? - Buba! - Ce, tati?! - BUBA, repetă Andrei, la fel de hotărât. Tati îi cere mamei ajutor din priviri, dar mami n-are cum să-l ajute, are aceeași moacă ușor confuză ca și tati... Încercăm noi să anchetăm cazul, să facem legături, săpături (Ce-i buba, Andrei? Ce culoare are? Unde ai văzut tu asta, mama?, etc), degeaba. Nu reușim decât să enervăm copilul. Până la urmă, tati desenează un fel de puncte pe asfalt, Andrei se uită la noi ca la ultimii idioți și renunță, dezamăgit. Aseară, eram doar eu și copilul, veneam spre casă de la joacă. Pe drum, Andrei se agață de mine. - Vrei în brațe, mama? Ai obosit? - Da! Câcă! (adica, "ia-mă-n cârcă!") Îl iau în "câcă" și pornim din nou. - Uaua! zice el, fericit. - Da, mami, a răsărit luna. Ce facem noi când răsare luna? - Aca... Dîșș... Nani - Da, mami, mergem acasă, facem duș și facem nani. Dar, înainte de nani, bem lapte și mami-ți face masaj... - Da! Liniște... Apoi, deodată... - Buba! - (OMG!!! Again?!) Ce zici, mami? - BUBA! (de fiecare dată când îi cer să repete, zice mult mai tare...) - Ce-i mama "buba", întreb în timp ce-mi sucesc gâtul într-o poziție total nenaturală, încercând să văd dacă arată spre ceva... - BUBAAAA! răspunde copilul, arătând spre o DUBĂ albă, parcată pe partea cealaltă. Este prima oară când nu doar că nu mă enervez că un sofer blochează trotuarul complet, sunt chiar încântată...