Luna a treia a debutat în forță, cu prima răceală. Am îmbulinat-o! mi-am zis, avertizată de părinți mai cu experiență, ca Robert, care zicea că abia la prima răceală începe greul. Dar n-a fost cazul, din fericire, pentru că piticul a făcut doar o formă ușoară, fără febră, fără mârâieli. Se supăra numai când trebuia să-i punem picături și să-i extragem producția generoasă de muci. A durat, cu totul, vreo săptămână până să ajungem din nou la copilul mucless, ca nou.
Și, dacă tot s-a făcut bine, probabil s-a hotărât și că noi suntem așa, niște părinți deosebiți, care merită un cadou pe măsură - somn toată noaptea. Da, Andrei doarme toată noaptea, adică de pe la 22.30 până pe la 7, cu consecințe vizibile în nivelul de relaxare și optimism afișat de mami și tati!!! Ei, și pentru că am putea să dormim toată noaptea și avem deja băiat mare, am făcut și noi ultimul mare pas, retezând a doua oară cordonul ombilical - ne-am mutat în dormitorul nostru! Deși unii dintre noi (nu io :)) au avut ceva rezerve în privința asta, totul a decurs perfect, piciul nu ne simte lipsa deloc, iar noi nu mai tresărim chiar la fiecare oftat sau chițăit nocturn al prințișorului.
Tot luna asta, Unghiuță a devenit Andrei. La botez a fost muuuuult mai cuminte și liniștit decât mă așteptam, având în vedere că-n ziua respectiva nu a mai adormit deloc, de la 6 dimineața până după slujbă, adică după 14.30 - dar despre asta într-un alt post, cu tot cu imagini.
În rest, numai joc și veselie... E o plăcere să te joci cu el sau să-l urmărești jucându-se.
Își strânge jucăriile la piept, în încercarea evidentă de a le duce la gură pentru degustare, vorbește cu ele și se supără dacă le pui prea departe de raza de acțiune a mânuțelor lui apucătoare!
E vesel nevoie mare și foarte sociabil. Zâmbește tuturor și nu are nicio problemă în a sta fără mine câteva ore. Rămâne uneori cu mama mea sau cu bunicii paterni și nimeni nu s-a plâns deocamdată că nu s-ar fi înțeles cu el, iar când mă întorc, e la fel de vesel ca atunci când am plecat. Momentul meu preferat este atunci când se trezește dimineața - se întinde de mama focului, exact ca un om mare (a se citi “taică-su”), cască și zâmbește invariabil când dă cu ochii de noi. Întotdeauna ne iubim și ne jucăm puțin, înainte de a purcede la schimbat-spălat-mâncat.
Cu mâncatul stăm bine, deși nu mai e demult activitatea favorită (pe la jumătatea mesei ar renunța bucuros la mâncare ca să ne jucăm). Are zile și zile, uneori mă întreb unde încape atâta lapte în burtica lui mititică, alteori mănâncă jumătate din cât ar trebui. Dar crește destul de bine în greutate, așa că nu ne facem griji.
Somnul, după cum spuneam, e de noapte, fără întreruperi de niciun fel în ultima vreme. Ziua... e altă poveste, una mereu surprinzătoare! De obicei, doarme foarte puțin - cam 2 ore, adunate. Dar are și zile când nu doarme deloc, ceea ce rezultă un copil neprietenos și foarte mârâit. Recuperează a doua zi, uneori, când face nani în două reprize lungi, de câte 3 ore.
Progresele noastre nu se fac după carte. De exemplu, ar fi trebuit să-și descopere mânuțele și să se joace deja cu ele, fascinat. Nu e cazul nostru. Pe valea asta, mânuțele folosesc la dat din ele foarte puternic, ca și când ai vrea să-ți iei zborul, la apucat jucării (sau hainele părinților, degetele lor, păturici, etc), la dat din ele vag aleator, dar constant (cam ca Ceaușescu la discursuri), când ești foarte obosit și nu vrei să te culci și, mai ales, pe post de suzetă. Încă nu știe să-și sugă degetul, așa că-și înfundă tot pumnul în gură, îl suge sau și-l roade cu ciudă, până-și dă seama că-l doare. Atunci îl scoate, roșu tot și plin de bale și mă privește supărat și acuzator, ca și cum ar fi vina mea... Deci, nu se joacă fascinat cu mânuțele, în schimb, când stă pe burtică, se sprijină ferm pe antebrațe și-și întoarce capul spre laterale, ceea ce ar trebui să facă mai târziu, zice cartea.
Iar mami... e tare bine! Parcă devine mai simplu pe măsură ce trece timpul, deși e mai solicitant. Dar să-l văd zâmbind cu adresă, adică zâmbindu-mi, sau să-l ascult “vorbindu-mi” face totul muuult mai ușor și mai frumos! Unde mai pui că tati mă răsfață mult în ultima vreme, cel mai frumos “alint” - bilete la Bon Jovi, singura trupă al cărei fan declarat am fost vreodată!!! În plus, de luna aceasta, bunicii mari ne-au făcut un program-surpriză: duminica după-amiază îl mai lăsăm pe Andrei la ei și astfel avem o seară de hoinărit, numai pentru noi. Deci, copil fericit, părinți în al nouălea cer!
