(aproape) Trei luni cu David

O postare nefinalizata, care dateaza de "doar" doi ani si trei luni. Here it goes:

A venit repede, ca furtuna de vară. Cezariană programată și respectată la minut. Știam ce urmează, n-am avut emoții. Când l-am văzut prima oară, semăna izbitor cu un extraterestru, vânăt, cu pielea cutată, prea mare pentru el, cu o mutră total nemulțumită, cu mâinile luuungi și degete interminabile, a început să urle din toți rărunchii după câteva secunde. Ziua a doua după cezariană mi s-a părut cumplită, nesfârșită, mult mai grea decât prima oară. M-a întărit faptul că E.T. s-a împrietenit cu sânul repede.

În prima noapte acasă mi-am amintit tot ce uitasem:
- că nou născuții nu știu nici să sugă, nici să înghită, nici să respire regulat prea bine
- la început, alăptatul e dificil. GREU! Mind over matter!
- pompa de sân este obiectul în legătură cu care am avut cele mai multe mixed feelings: o uram, dar nu puteam trăi fără ea...
- alăptatul la cerere poate însemna și să stai cu polodul atârnat de sân 18 ore din 24

- impresia că e cutremur la fiecare cinci minute e doar o impresie și e cauzată de (prea mult) nesomn

Fix în a șapea zi l-au izbit colicii, mult mai serios decât pe Andrei. Cu program de urlat câte o oră și jumătate, dimineața și seara, indiferent de ce-i făceam. Brrr! S-au mai calmat cu Infacol și Bonisan, dar mai ales cu trecerea timpului.

În primele șase săptămâni avea o față etern nemulțumită, chiar și când dormea, ceea ce i-a adus porecla de "Nemulțumitul familiei". Asta și faptul că înghițea aer întruna, chiar și când dormea (?!?), sunt trade mark-urile începuturilor lui.

Cu colici cu tot am plecat la mare cu toții, cand el avea șase săptămâni. Pe urma, am fost la țară. Un concediu extrem de reușit pentru noi, părnții (poate și pentru că plecasem cu așteptări sub nivelul mării) și care le-a priit maxim și piticilor. 

Cam în perioada concediului s-a mai schimbat treaba cu tânărul. A început să zâmbească, să gângurească și se râdă chiar.

Something to remember: Cum cheama pe mine?

5 ani / 2 ani si jumatate. Au trecut intr-o clipa, parca mai putin de-atat.
Acum, unul dintre jocurile preferate este de-a personajele din desene. Andrei incepe jocul de obicei, dar si David, uneori. Si e asa: Andrei e Marshall, David e Sky, eu sunt Kelly si Alex e Rider (din pow patrol) si mergem cu totii sa prindem o stafie care fura gustari. (Urmeaza sa mergem pe varfuri dintr-o camera in alta, sa vorbim in soapta si sa aruncam proiectile-din-sosete sau plase -din-scutecele-lor-din-finet inspre presupusa stafie, pana o capturam si descoperim ca nu era o stafie, ci un prieten deghizat, caci, stim cu totii, stafii nu exista.) Sau eu sunt vrajitoarea Aluna, Andrei e pisicuta Kelly si David e dragonul Fulgeras. Sau David e Sughit si Andrei e dragonul Furia Noptii. Si tot asa, la nesfarsit.
E tare amuzant. Si mai amuzant devine cand David uita sa iasa din rol. Ca duminica trecuta, cand, la impartasanie, l-a intrebat preotul cum il cheama, iar el a raspuns prompt: "Flulgeras!" Sau cand acelasi David ( care are doar doi ani jumate si un frate mai mare care schimba prea des si prea repede jocul) uita in mijlocul jocului numele personajelor pe care le interpretam. Asa ca cea mai frecventa intrebare a lui e: cum cheama pe mine / cum cheama pe tine?

Botezul lui David

Diversificare reloaded. Și cinematograf!

Astăzi mi-a fost clar ca nu voi reuși să scriu frumos, cum îmi propusesem, despre David. Că nu mai am cum sau când să recuperez... Timpul e prea grăbit. Așa că telegrafiez din nou.

Andrei a mers la cinematograf. La 2 ani și 11 luni, duminica trecută. Am văzut Planes. Nu speram că va sta, ne-am luat bilete în margine. Credeam că se va speria de decibeli (nu e obișnuit și nici nu-i plac zgomotele puternice). Nici vorba! A stat între mine și tati și a mancat tacticos o cantitate enormă de popcorn. Abia în ultimele 5 minute a dat semne c-ar vrea să se ridice de pe scaun. Când s-a terminat filmul și am ieșit, a alergat de bezmetic pe holurile cinematografului, în cercuri mari și multe. Am fost atât de șocați realizând că avem un copil pe care-l putem duce la film (iar el va sta), încât nici măcar nu i-am facut o poză acolo, pentru imortalizarea momentului...

David a început diversificarea, azi. La 5 luni și jumătate. Cu suc de morcovi. Un alt succes! Se repezea ca uliul spre linguriță și se mânjea tot, pentru că n-are nicio idee despre ce-ar trebui să facă după ce lingurița și conținutul ei au ajuns la el în gură... Prevăd momente foarte amuzante! A, să nu uit: David are doi dinți. De la 5 luni!

Și încă una, tot de azi. 

Andrei s-a trezit brusc din somnul de prânz și l-am auzit prin stație purtând un fel de conversație destul de coerentă (de obicei ne strigă atunci când se trezește). Mă duc la el, mă privește buimac.

- Ce-i, mama? Cu cine vorbești?

Se uită la mine fix și pare că începe să se dezmeticească.

- Io am clezut că ie cineva aici...

- Cine?

- A venit și s-a dus dede... dedesubct!

- Unde, mama? 

- Acolo, dedesubct, zice, fără să-mi indice vreo direcție. Nu pare deloc speriat. Doar constată...

- Dedesubt? Sub ce, Andrei?

- Acolo, sub dulap.

- Dar cine era, mama?

- Cineva pe cale io nu-l cunosc...

- Un copil sau un adult?

- Un adult!

- Era un barbat sau o femeie?

- O femeie...

- Da? Și cum arăta, mama? Cum era?

- Iela stlicată! Îl vleau pe Delil Caltlip (Darrell Cartrip) acuma!

Bună Mini, să ne cunoaștem mai bine.

Aș fi vrut să revin pe blog cu o postare despre David dar până la acea idee măreață în care o să va povestesc jumătate din viața bebelușului, asta s-a întâmplat azi de dimineață.
Mă duc la Andrei, bem lapte și începe să îmi povestească (4 the record, eu am vrut să înregistrez dar iși pierde firul ideilor, așa că o să vă povestesc esențialul)

-Tati, eu am foșt la fata blondă de la geam.
-Ce fată tati?
-Fata, aia blondă. Am foșt eu la ea pește gald.
-Nu știu tati despre cine vorbești. Cum arată ea?
-E flumoasă.
-Și ce culoare de ochi are tati?
-Poltocalii. (OMG)
-Ahaaaaaa. Și cum mai este tati fata asta? Dar ea nu are un nume?
-O cheamă Mini, ca pe mașină!
-Daaaaa....
-Are o lochie... o lochie neaglă.
-Bun...
-Și pantofi mov.
-Asta înseamnă ca are și cercei și colier tot mov, sau măcar o poșetă mov.
-Da, da și mânuțele bleu.
-Ahaaaaa....
-Și spatele neglu.
-Okkkkk....
-Ea știe că eu sal în pat.
-Știe tata?
-Da, da. E plietena mea. O să vină pe la mine.
-Păi tata, tre' să mă anunți și pe mine să mă pregatesc.
-Tati, șă te plegătești, o să vină Mini la mine.
-Păi ce să pregătesc tata. Ce îi place lui Mini să mănânce?
-Fașole.(lui Andrei nu îi place fasolea)
-Păstăi sau boabe?
-Ăăăăăăă... Păstăi (păstaile sunt "răul cel mai mic". Dacă e musai să manânce fasole, mai bine păstăi.)
Între timp ne-am îmbrăcat. A plecat din cameră foarte hotărât și s-a dus la Anca.
-Mami, să te plegătești!
-De ce mami?
-O să vină Mini pe la noi, e plietena mea.

Promit solemn, dacă vine, când vine, îi fac o poză. Și eu sunt la fel de curios ca și voi:)
Concluzie: Fiul meu are o prietenă, o fată de la circ cu nume de scenă Mini și nici gardurile și nici fasolea nu pot sta în calea sentimentelor lor.

Cugetările lui Andrei (între doi ani și șase luni și doi ani și nouă luni)

Eu si Andrei, într-un moment de tandrete cu gadilat:
- Spune, mă, cine ești tu?
- "Un golan!", răspunde razand.
- Ești golanul meu mare si iubit?
- "Dăa!"
- Și golanul meu mic știi cine e?
- "Frati-tu!", vine răspunsul, exact cu intonatia pe care o spun eu.

****

"Vlei și tu cociolată de-a lu' mami!"

***

Jucându-se cu mașinile pe podeaua sufrageriei, cade pe gânduri.
- Andrei, te gândești la ceva?
- Ai și tu coadă...
- Coadă?!?
- Da! Ai și tu.
- Cine, mama, tu sau eu? (a început să vorbească despre el la persoana întâi, dar rar)
- Tu!
- Adică, mama sau Andrei?
- Andlei!
- Ai coadă, mama?! De care coadă?
- Din aia așa, maaale așa, îmi arată, desfăcându-și palma dreapta, gestul de "mărime" supremă.
- Și unde e coada asta a ta?
- Acolo, la fund!
- Așa, mami? Și ce culoare are?
- E cu vede și cu ghena, așa!
- Aha! Și ce faci cu ea, măi mamă?
- Dolmi pe ea, zice convins, moment în care fac și legătura: Bunicul îi spusese cu vreo săptămână în urmă că "vacile dorm pe coada lor." 

***

Tati purta tricoul cu pictograma mirilor și inscripția "game over". Andrei studiază atent desenul:
- De ce e nenea ve'de șupă'at? ("nenea vede" este omulețul verde de la semaforul pietonilor. Asociază cu el orice pictogramă asemănătoare)
Mă gândesc că cel mai bine ar fi să-i explic contextul și îi torn o poveste romantică despre căsătorie, cum un băiat și o fată se iubesc atât de mult încât vor să fie mereu împreună, așa că pleacă de la părinții lor, se căsătoresc și merg să locuiască în altă casă, doar ei doi...
- Și uite, mama, aici sunt la nuntă, fetița are rochie de mireasă, cum a avut și mami și Andreea în pozele de-acasă, uite, are și buchet....
- E bucu'oasă. De ce e nenea ve'de șupă'at?, repetă copilul, curmându-mi elanul romanțios
- ... Păi, e cam supărat pentru că fata, care îl iubește foarte mult, vrea să fie mereu cu el, așa că nu-l mai lasă să iasă la bere cu prietenii lui așa de des..., mă repliez eu, la nimereală.
- Aaaaa, l-a păcălit!

Stop cadru

Îl trezesc la 17.00 din somnul de prânz, iar a adormit la 15.30, deși era în pat de la 14. Dar, na! Așa e când ai de cântat, de recitat, de numărat degetele de la mâini și de la picioare, de vorbit cu mașinile din afișele de pe pereți, de recitat literele din aceleași afișe și, în general, de facut orice altceva, mai puțin să dormi. Îl trezesc ușor, ziceam, poate apucăm să mai dăm o tură și pe afară. Buimac, cu ochișorii încă nedeschiși bine, îmi povestește cum, de dimineață, a fost la bunica Ica, cum a cules piticele pe care le-a aruncat într-un lighean cu apă și cum ne-a stropit pe toți cu apa respectiva. Îl dezbrac ușurel, să-l schimb cu hainele "de afară".

- Ce ai pe burtică, mă întreabă, referindu-se la el și la burtica lui. (Încă vorbește despre el la persoana a 2a sau a 3a, pe sistemul "Andlei nu e cuminte")
- Nu știu mama, stai să vedem. Cercetez burtica: Nu-i nimic, mami, poate o scamă.
- O camă. A fugit!
- A fugit? Unde s-a dus, mama?
- La mol.